La un moment dat, terapeuta mea, o femeie absolut extraordinară, mă punea să întocmesc regulat liste ale lui Crusoe, ca să văd negru pe alb că dracul nu e așa de al dracu’ precum pare. ( În carte, după naufragiu, Robinson încropește o listă în care notează – sunt singur, însă am fost salvat, iată, toți camarazii mei de pe vas au pierit, mă găsesc pe o insulă pustie, însă am hrană și apă, nu am de niciunele, însă am topor, pușca și, cel mai important, două mâini sănătoase. E un exercițiu foarte bun, dacă vi se pare că viața voastră e nasolie, numai încercați-l și veți vedea că stați mai bine decît credeți.)
În primul rând, nu am murit nici anul ăsta, niciun sfîrșit de lume nu a avut loc. Crecă 13 e un număr bun, totuși, o să îl țin minte deși nu joc la loto.
La capăt de an sunt iar singură, însă e pentru prima dată cînd asta nu vine la pachet cu frisoane și tristeți existențiale. E o singurătate asumată, infinit mai bună decît o relație-colivie, relație-lasou, relație-capcană, în care celălalt te pîndește în loc să te iubească, te urmărește în loc să-ți pășească alături, te refractă în loc să te reflecte, iar atunci cînd o face, oglinda care îți este te înfățișează gheunoaie în loc de albăcazăpadă. Nu de alta, dar tot văzîndu-te zgripțuroaică acolo ajungi să te crezi și să te comporți precum una. Singurătatea asta vine la pachet cu o mulțime de chestii faine. Cu program stabil, în care am reușit să includ (aproape) săptămânal operă și filarmonică, teatru, sport și ieșiri cu oameni dragi mie la ceaiuri și suflete calde. Mai mult timp pentru scris și citit.
În continuare sunt ruptă în cur, dar gaura asta care se întrevede e chiar sexi, să mor io. Reușesc să îmi plătesc facturile, să le dau de mîncare – sănătos, nu oricum – bigudiurilor și prietenilor și gagicilor lor care îmi umplu mereu casa și inima, să le îmbrac și încalț, ba chiar ălei mari i-am luat și trusă completă de tatuaj și ălei mici placă. Sigur, ajutată de domnul fost soț și tată asumat, despre care nu o să contenesc să zic ce om mișto este. Mai mult, am fost în două locuri departe de casă anul ăsta și am primit și eu placă și booți, după zece ani în care nu am reușit să mi le schimb, deși tare era nevoie. Sigur, nu am un ban în buzunar și am în pending câteva facturi, dar Bunuțul se ocupă și nu o să murim de foame nici la anul, sunt precisă. În plus, eu nu mi-am dorit niciodată să fiu bogată și știu sigur că va veni o vreme cînd o să pot trăi așa cum vreau eu, pe un mal de mare, într-o căsuță mică, cu o curte cu măslini, poate, să scriu, citesc, înot și gătesc, fără să posed prea multe lucruri : cărți, un laptop, cîteva rochii albe și sandale și o bicicletă cu coș de răchită ca să mă duc la piață cu ea.
Am pierdut cîțiva „prieteni”, care au decis că nu au nevoie de un om ca mine în preajmă, uneori am suferit, cel mai adesea nu am înțeles, însă am cîștigat o mulțime de oameni frumoși în jurul meu, care îmi umplu zilnic sufletul cu vorbe frumoase și dragoste. Am cunoscut cîțiva oameni absolut extraordinari, care m-au făcut să cred că oamenii nu sunt proști și urîți, ci dimpotrivă. În fața tuturor acestora, se știu ei prea bine cine sunt, mă înclin cu dragoste și respect. Și în fața voastră, a celor care intrați aici pe vîrfuri.
Și, pentru prima dată în viața mea, am terminat cu minusurile, pe care nu le văd oricum ca neajunsuri, ci ca pe niște lucruri care s-au întîmplat cu un scop, ca pe niște umbre care nu fac decît să evidențieze și mai tare lumina. Și mai am una, lungă de tot, cu plusuri. Increfuckindibil!
Așadar, anul ăsta:
Sunt cea mai sănătoasă din viața mea de adult. Nu am luat nicio pastilă și mi-am propus să nu mai iau vreodată. Am băgat tone de vitaminte și antioxidanți natureli în mine și sunt așa de mîndră de asta că îmi vine să mă pup singură, țoc-țoc. Și nici atacuri de panică nu am mai făcut, am și uitat cum le cheamă, că mare lucru e să nu le invoci. Asta după ani întregi în care au picat ba bujia, ba cureaua de transmisie, ba partea electrică. Dar de aproape 2 ani am înțeles că mecanicul sunt eu și mi-am schimbat stilul de viață ale cărui roade le culeg acum și sunt tare dulci, iam, iam, că o răceală serioasă nu am mai făcut de atunci, nu mai vorbesc de spitalizări, bacterii, nuferi și alte lighioane care se aciuau în mine pe nepusă masă.
Am fost o mamă fericită și liniștită, pentru prima dată, din nou, după mult timp, cu bigudiuri sănătoase și atît de mișto că m-am mai îndrăgostit încă o dată de ele, pînă peste cap. Poate și ele au simțit că mă-sa e foarte bine cu ea, căci prima regulă e să ai grijă de tine ca să poți avea apoi și de restul, treabă care mi-a luat mult timp pînă să o înțeleg și aplic, eu fiind preocupată continuu de binele lor și de al meu mai deloc. Că și în avion, dacă se întâmplă vreun groaznic, ție îți pui masca cu oxigen prima dată, ca să poți să le-o pui pe urmă și celor din jur. Așa că, cu masca instalată confortabil pe meclă și cu mintea clară și oxigenată maxim, am văzut ce copii frumoși, deștepți și speciali am crescut, de pleznește inima în mine de bucurie și mîndrie.
Am fost cea mai chic biciclistă de la noi din oraș, cu diplomă, premiu și tot Dumnezeul și am biciclit în fuste toată vara/toamna și pe deasupra din premiu mi-am luat și bicicletă nouă cu care o să biciclesc tot anul ce o să vină.
Am fost împinsă de la spate pînă cînd mi-am luat inima în dinți și am început să scriu într-un spațiu public, deși am avut foarte mari dubii că într-o lume plină de fătuci și băieți cu pretenții de scriitor numai eu mai lipseam. Iar feedbackul a fost așa de uluitor că încă respir greu, mă apasă pe piept și mă tot întreb năucită, oamenii ăștia cu și despre mine vorbesc? Sau m-am culcat și visez eu frumos visul meu cel mai drag, că scriu și oamenii citesc și le place iar cînd o să mă trezesc o să fiu tot eu cu folderele mele unde scriu pentru mine? M-am mușcat de deget, m-a durut, crecă nu visez totuși. Cică scriu și la nu știu ce reviste, sunt aproape șmecheră. Și am domeniul meu, unde scriu eu cuvintele mele înșiruite de mine.
Tot pentru prima dată mi-e clar că o să existe cel puțin o carte (eu visez că în timp relativ scurt chiar două și după aia mai vedem noi) cu numele meu pe ea. Iar ăsta a fost visul meu cel mai ascuns, cel mai mare și pe care nu am avut niciodată curajul să îl cred împlinibil. Pentru că mi se părea nerealist să cred că eu merit asta.
Așa cum îmi doream de ceva vreme, pe final de an mi-am refăcut tatuajul de pe spate. Avusesem un spin uscat, bătut cînd a murit iubitul meu și tatăl fetei mele mari, același spin pe care l-a purtat și el pe umăr pînă să se ducă. M-a înțepat în omoplatul drept 15 ani. Anul ăsta l-am transformat într-un copac al vieții, cu coroana înflorită curcubeu, trunchi – trup voluptuos de femeie și rădăcini zdravăn înfipte. Și bonus, ca să nu uit că puteam fi și eu moartă de cîteva ori sau măcar împachetată bine la vreun ospiciu și în loc de astea sunt nemaipomenit de vie, mi-am scris cu tuș în derma încheieturii mâinii drepte – alive. Poveștile tatuajelor sunt amîndouă pe blog.
O altă premieră e că mă simt iubită și acceptată așa cum sunt eu. Nu de absolut toată lumea, cred că nu ai cum să-i mulțumești pe toți nici dacă ești maica Tereza. Așa că sigur că mai sunt și hateri, dar asta nu e o noutate, au fost mereu, am stîrnit întotdeauna în oameni pasiuni la cele două limite, am fost urîtă cu abnegație, mai ales de oameni care nu mă cunoșteau sau mă cunoșteau superficial, cele mai urîte cuvinte pe care le-am auzit vreodată în viața mea despre cineva au fost rostite despre mine, de oameni care nici măcar nu mă văzuseră vreodată iar eu am suferit și am zăcut și m-am întrebat dacă nu cumva așa sunt și nu reușesc eu să îmi dau seama, poate sunt un om oribil, un monstru și dacă e așa cum spun ei, nici nu merit să trăiesc. Pe bune am simțit toate astea. Între timp, am învățat că ceea ce stîrnești în oameni spune mai mult despre ei decît despre tine și că nimeni nu e fundamental bun sau fundamental rău, suntem toți oameni și supuși erorii. Și că nu există nimic mai frumos decît iertarea, aia pînă la rinichi, de să o simți pînă la fundul ficatului și înapoi.