e aer de primăvară și totuși nu e. se făcuse cald înăbușitor în cameră, se moleșiseră lalelele pe perete. și sînul drept se moleșise, copt și leneș.
ai deschis ușa înspre un afară umed. presimțeam în stropii mici, pe sticla terasei, anotimpul-cocon care va crește în mine.
și o să port rochii albe, lungi și învolburate peste pielea țigănoasă. unghii vineții, să meargă cu mușcăturile tale. o să-mi las părul lung, să-l faci hățuri, să mă strunești cînd simți că mă smucesc.
și o să umblu desculță, cu tălpi goale și zdrelite pe fiecare coastă a ta, în sus și în jos, până amețesc. mă amețești.
o să-ți culeg flori de mai, sângele-voinicului, și o să ți le dau să le sorbi, în cafea, în fiecare dimineață, amestecate cu un singur strop din sîngele meu.
(acesta este un text din , care s-a cam epuizat de prin librării și site-uri, dar care va fi reeditată anul acesta, revizuită și adăugită, la editura Herg Benet, și pe care vi-l fac cadou de ziua Poeziei cu P mare)