(jurnal, ianuarie 2010)
zbaterile astea.
azi cînd am venit și te urcau în salvare, venisem cu cruciulița mea în mînă, să
ți-o dau ție, dar nu am avut curaj să fac asta, mi-a zis.
mă auzeam respirînd dar eram prinsă în mine. captivă într-un trup inert. îi simțeam că mă dezbracă, știam că sunt mulți acolo, aș fi vrut să mă acopăr dar creierul nu avea cui comanda. am simțit doar acul, rece, penetrînd vena.
cînd îmi revin complet sunt deja în rezerva vip. numele ăsta singur îmi întoarce stomacul. zac cu perfuzii înfipte în vene pe patul din rezerva viaieipi și plîng. o asistentă mă mîngîie ușor, cu sfială. de ce plîngeți? nu insistă.
pentru că la ușă nu e nimeni, vreau să îi spun, dar tac. la ușa la care eu am stat pentru atîția oameni, nu e nimeni care să aștepte cu grijă să îmi revin.
cam atît de singură sunt, domnișoara asistentă. nu copii, nu mamă, nu prieteni, nu iubit. deși au aflat cu toții. nu s-a repezit nimeni îngrijorat, să se plimbe pe hol cu spaima că nu sunt bine. voi sta aici, pe patul din rezerva viaipi și o
să plec, singură, clătinîndu-mă, pînă la un taxi care să mă ducă acasă. așa arată singurătatea, domnișoara asistentă. o ușă în care nu se ițește niciun cap îngrijorat, în vreme ce tu ești captiv în tine și nu poți mișca.
se descurcă, și-au zis cu toții. e la spital, nu are ce să pățească. e puternică, nu are rost să ne batem capul.
nu mai plîngeți, o să fiți bine, îmi spune asistenta.
de asta îmi e și mie teamă, îi răspund în gînd.