Cît îmi plăceau ploile cînd eram puștoaică. Și verile erau altfel atunci, calde, cu miros de zarzăre, cireșe coapte și tei înflorit. Ploaia venea neașteptat, peste cîte o zi fierbinte și prăfoasă, mă dezbrăcam și ieșeam afară să mă răpăie rafalele, aproape goală, cu brațele întinse și pielea bătătorită de soare șiroind, și părul, și picioarele goale, pline de noroi, șfichiuită de stropii reci. Apoi ploaia se oprea la fel de brusc cum venise, și mă întorceam răcorită și netulburată, la joaca mea. Și drumul era ud, iarba, copacii și din toate ieșea încetinel un abur subțire, iar aerul se umplea de mirosuri care mi-au rămas întotdeauna în memoria olfactivă ca quintesență a tot ce e proaspăt și verde și ud, pe care le adulmecam cu nările deschise și fremătînde.
Apoi mă înamorasem de zilele tomnoase cu ploi lungi și reci, de care te ascundeai la căldura, în casă, între cearșafuri, niciodată singură, leneveală și agonie dulce, în timp ce afară se rupeau cerul și lumea. Inspiram orizontul cenușiu și apăsator ca un crepuscul greu, și îl expiram încărcat cu umori de lîncezeala și dragoste.
Acum, diminețile astea îmi par purtate. Ponosite. De mine și de alții. Lăbărțate, cu coate și genunchi, rupte și peticite de atîta îmbrăcat. Triste și cenușii. Mă fac să îmi doresc disperat măcar o dimineață nouă, lucioasă, pe care să o despachetez cu uimire și dorință și bucurie.
