Așadar, ar fi trebuit să fie gata. Când eram puștoaică așa credeam: că viața se sfârșește la treijcinci. Nu m-am gîndit că, după, mai e ceva. Mă gândisem să mă sinucid, așadar, fix la 35. O anunțasem și pe mama, care avea cam atât: dragă, eu când o să fiu bătrână ca tine, mă sinucid. Nu am deloc de gând să ajung decrepită, după 35 nu are ce să mai fie, nu are rost să mai trăiești. O să mă sinucid și gata. Apoi m-am luat cu supraviețuitul, cu crescutul de copii, nu am mai avut timp să mă sinucid.
Mă uit în oglindă. Oglinda se uită înapoi în mine cu chipul încă proaspăt al unei femei tinere. Fără riduri, fără vreun semn că i s-ar fi sfârșit tinerețea. Nu îmi mai caut reflexiile decît în oglinzi. Până la 27 le-am căutat în ceilalți. În ziua în care am împlinit douăjșapte am început să mă iubesc. Mi-am făcut tricou cu mine, ca să nu uit că sunt minunată, iar pe spate am scris o replică calchiată dintr-un film. Că I could be the most egocentric, self-involved and delusional person you have ever met. Desigur, era doar parțial adevărat, căci femeiușca de la vîrsta aia poate că era delusional, dar foarte puțin self-involved, totuși. Abia acum sunt tot mai egală cu mine însămi.
Mă gîndesc la toate femeile din mine, unele ireconciliabile, ca la niște păpuși rusești și foarte tragice. Sunt suma vârstelor mele, de o fragilitate dureroasă, așezate unele într-altele, unele nematurate, altele exuvii. Femeia văduvă de la 21 și tâmpițica de la 14, visătoarea de la 16 și nesigura de la 25, femeia completă de la 35 și complexata de la 15, mama de la 24 și fiica abuzată de la 8. De ani întregi încerc să le reconciliez, să le iert, să mi le asum, să le iubesc. Acum vreo 5 ani m-am despielițat de fiecare dintre ele. Le-am scos cum scoți cărțile din raft să le ștergi de praf. M-am uitat prin ele, le-am răsfoit, le-am curățat, le-am pus la loc. S-au umplut înapoi de neliniști și boli, așa e în fiecare iarnă, îți spui, nu-i nimic e reducere la Carrefour la produsele de curățat, o vei lua de la capăt, continuu, mereu, până faci lună. Far-ma-ci-e.
Mă uit doar în oglinzi să îmi surprind reflexia. Oh, da, sunt vanitoasă. Deși mereu m-a umplut de scârbă gîndul că oamenii se opresc la înveliș, pun botul la carcasă și tot ce-ai mobilat pe dinăuntru devine cumva desuet cînd ești mișto pe dinafară
Într-o zi o să încetez de-a binelea să fiu, știu asta, mi-am trăit moartea de cîteva ori, în turbioane de apă și zăpezi, mi-a rămas doar senzația călduță de sfârșit, calmă.
Și apoi, aproape toate sfârșiturile sunt semnul unui alt început, nu?
(acest text face parte din volumul O să mă știi de undeva, apărut la editura Herg Benet)