Eu sunt agorafobă, am mai zis. Iar dacă nu am zis, repet. Detest să umblu în turmă. Duminică m-am trezit prinsă între 40-50 de mii de oameni, care veniseră cu toții să se holbeze și să îi pozeze pe Juni. Curat ghinion, de 15 ani încoace, să pici de serviciu în fiecare Duminica Tomii. Să stai ore întregi cu soarele lovindu-te în cap, precum sabia colonelului Lawrence, să urci cu alte cîteva mii de oameni, la pas, tot Șcheiul pînă la Pietrele lui Solomon, unde urlă muzica populară, sfîrîie micii de ți se îmbibă de miros de fum și părul din nas, iar lumea bea pînă cade sub masă sau de pe cal. Și uneori moare. Și oh, toți adidașii cu toc care mi-au rănit retina.
Mă sperie mulțimile, iar ieri erau mai mulți oameni pe stradă decît au fost la Revoluție. Pînă să coboare așteptații Juni, m-am proptit într-un gard și am citit, de am terminat cartea pe care o aveam în geantă. Măcar așa nu mă apăsau mulțimile. Spre seară, cînd am ajuns acasă, pe pagina de fb a blogului am găsit o poză cu mine citind între lume, de la o cititoare și mai multe mesaje de la oameni care mă văzuseră. Apoi el mi-a zis că oamenii care mă citesc pe mine într-o lună sunt cu cîteva zeci de mii mai mulți decît ăia pe care îi văzusem eu la Juni și m-am înspăimîntat. Nu îmi reprezentasem fizic niciodată oamenii care intră aici. Un stadion plin, mi-a zis, te-ai mutat dintr-un amfitreatru într-un stadion, stai în mijlocul lui și ei toți se uită la tine. Apoi, toată ziua, imaginea aia coșmarescă m-a urmărit. Nu puteam scăpa de senzația că eu stau dezbrăcată în mijlocul unui stadion plin și toți oamenii ăia se uită la mine. Joi, o fată frumoasă care mă citește demult îmi spunea la un ceai că atunci cînd mă citeau puțini i se părea că e șmecheră, că a găsit ceva alternativ, ce nu știu mulți și că acum se oftică, aproape, că mă descoperă tot mai mulți oameni și că o să ajung mainstream.
Altfel, am tălpile zdrobite de umblet. Sîmbătă am înconjurat, apoi urcat și coborît Tâmpa pe jos, vineri am tras prea tare de mine, iarăși. Sunt foarte obosită, chiar trag prea tare de mine. Dorm prea puțin, am prea multe gînduri și proiecte și fiecare oră plină și programată. Ieri, el îmi spunea că nu cunoaște pe nimeni care să își organizeze atît de bine timpul și să facă atîtea lucruri într-o singură zi. Numai de odihnit nu apuc. În rest, muncesc un job full-time, cu tot cu weekenduri, regulat, și încă ceva extra, scriu și citesc zilnic, cu obstinație, fac curat, mîncare, cumpărături, sport și reușesc să stau de vorbă și cu copiii și să mănînc. Și mai găsesc și un rest de timp pentru toate lucrurile alea mici, care te fac să fii femeie îngrijită și care necesită și ele timp. Ah, da, și să respir.
Aștept zilele de concediu de săptămîna asta cum îi aștepta tata-mare pe americani.