M-au urît apriori. Înainte să mă cunoască, adică. Nu eram destul de bună pentru el; dar mai ales eram prea săracă. Oh, nu, nu erau niște aristocrați, ci doar niște parveniți ca mulți alții îmbogățiți dintr-un pic de muncă în Germania și un pic de șmechereală de privați de după Revoluție. Aveau un magazin și o brutărie la un sat distanță de al meu, două mașini străine, aduse din Germania și nu se parfumau cu 8×4 sau Impulse, ca noi ceilalți, ci cu Gabriela Sabatini. Erau așa de obsedați de bani încît nici nu puteau concepe că există oameni, mult mai săraci decît ei, pentru care banii nu sunt scop sau coordonată în viață.
Cînd am intrat în viața lui, au făcut o criză. Eram o nimeni, o curvă isterică. Apelativul ăsta mi-a marcat adolescența. Aveam 16 ani jumate și în ochii lor eram o curvă isterică. Îl auzeam de la tata, turbat de furie că am un iubit, îl auzeam de la mă-sa, turbată de furie că fi-su numai pe una ca mine, o ruptă-n cur, și-a găsit. Credeam că se vor liniști după o vreme, dar nu s-au lăsat. Niciodată. Au luptat cu mine cu toate forțele lor, o luptă inegală, strîmbă, rea, care mi-a otrăvit viața și tinerețea, mi-a tulburat doliul, umilit maternitatea și mînjit liniștea căpătată recent.
În prima vacanță, am fugit de acasă. Visam să trăim departe de toți, unde să avem voie să ne iubim. Am scris aici povestea fugii. Ne-au capturat, firește, habar nu aveam să fugim în lume, habar nu aveam de nimic, de altfel, decît să ne iubim. După fugă, nu am mai avut voie să ne vedem. I-au explicat că nu îl iubesc, sunt doar o tîrfă interesată de banii lor. Și i-au interzis să mă mai caute. L-au mutat și din liceul unde învățam împreună. I-au tăiat banii de buzunar, i-au pus oră fixă de venit acasă. Cînd nu asculta, lua bătaie soră cu moartea de la ta-su, iar ăsta e unul dintre lucrurile pe care nu l-am aflat despre el decît la mulți ani după ce a murit. Am găsit-o pe bună-sa plîngînd pe mormîntul lui, eu aranjam florile pe care i le adusesem. Mi-a zis, printre lacrimi, că și pe frate-su îl bate cum îl bătea pe el. Iar eu nu procesam deloc informația asta, cum adică îl bătea, nu scosese o vorbă despre asta, niciodată. Iar bătrîna mi-a povestit tot, inclusiv episodul întîmplat cu cîteva zile înainte să moară. Acum am toate bucățile, le pot așeza la locul lor.
Întreg liceul ne-am ascuns de ei. Ne vedeam pe furiș. Aveam pus împotrivă un întreg clan. Printre cele mai veninoase era mătușă-sa, sora lui ta-su, o aspidă putred de bogată cu afaceri în Germania, care, vorba lui tata, conducea lucrarea. Eram hăituiți, urmăriți, orice indiciu că s-ar fi văzut cu mine se lăsa cu pedepse, cu interdicții și bătaie. După ce am terminat liceul, au reușit să ne despartă. Am dat amîndoi la facultate în București. Eu la Filozofie, unde erau 20 pe loc, el s-a dus la Construcții, unde se lupta unul pe șapte locuri. El a intrat, eu nu. El a rămas la București și peste vară, eu m-am întors la Brașov. Mătușă-sa avea o vilă luxoasă în capitală, i-au pus cheile unui BMW în mînă și i-au dat bani de cheltuit fără măsură. Condiția: să o dea dracului de curvă. A dat-o. Era tînăr, tentațiile erau mari. Eu am zăcut toată vara în pat, cu draperiile trase, silfidă și zdrobită, el s-a căsătorit din interes cu o fată care avea viză de State, să plece departe de tot. Azi înțeleg nevoia lui cumplită de libertate. Azi înțeleg tot. Atunci doar duream.
Nu m-a uitat, ne-am mai văzut și iubit, pe furiș, în timpul ăsta. Vreme de mai bine de doi ani. Împlinisem 20 de ani cînd am rămas gravidă cu cea mare. El a rupt căsnicia din interes, dar nu a știu ce să facă cu mine. Eu am plecat departe. Înainte să mă întorc acasă cu fie-mea cu tot, ta-su a venit la ușa alor mei, să le spună să își țină fata departe de feciorul lor. Fata lor cu copilul ei făcut cine știe cu cine.
Cînd m-am întors, a întors și el spatele șantajului și manipulărilor lor. A plecat de lîngă ei, nu le-a mai vorbit o vreme. S-a mutat împreună cu mine și cu copilul nostru, care nu a fost niciodată pe numele lui. Erau formalități astea, aveam să le rezolvăm cu timpul. Doar că timpul nu a fost deloc îngăduitor cu noi. Cînd s-au văzut respinși, ai lui au venit să îl caute. Să îi spună că dacă asta e decizia lui, o să ne înghită și pe noi. Cu pîine caldă, că doar aveau brutărie. Numai că pîinea caldă se lipește de stomac, mi-a zis mie mama-mare cînd eram mică. De stomac ni le-am lipit și noi, eu cu fie-mea cea mică. Dar lui nu îi păsa. Bunică-su, un basarabean mare și bun, singurul om care îl iubea necondiționat, a zis că ne dă casa lui și curtea umbrită de nuci să ne mutăm acolo. Să creștem copilul și pe Spic, dogul lui german gri cu pete. Am decis data nunții. Cu trei săptămîni înainte, s-a izbit de un plop și-a murit (povestea asta, aici). Spic a murit și el, de întristare, cîteva luni mai tîrziu, după ce a refuzat să mai mănînce. Nu mi-a dat numele, nu i l-a dat nici ei, fetiței noastre pe care o iubea ca pe ochii din cap. Nu l-a încăput timpul.
În ziua înmormîntării, ai lui și cu mătușă-sa m-au chemat, imediat după pomană, să îmi vorbească. Îmi amintesc ca prin vis cum m-au anunțat că nu au de gînd să o considere pe fie-mea nepoata lor și că trebuie să nu aștept nimic de la ei, că nu voi primi, să îmi văd de viață cu copilul ăla, al cui o fi, să îmi refac viața cum oi putea. Stăteam catatonică și ascultam. Ani buni după, am încercat să cuprind cu minte întîmplarea aia. Să înțeleg cum o mamă care abia și-a pierdut copilul nu și-a dat nicio clipă răgaz să integreze ceea ce tocmai se întîmplase și s-a repezit direct la ținta urii ei, să o destabilizeze. De ce anume se temeau? Că aveam să revendic averile lor? Am plecat, umilită la maximum, șocată, siderată, anulată.
Nu au trecut decît cîteva zile pînă au venit să îmi ceară tot ce avuseserăm împreună. TOT. Haine, casetofon, video, casete, cărți, poze. Au luat și mașina pe care și-o cumpărase el din salariul lui, o broscuță veche pe care avea de gînd să o repare și recondiționeze. Am păstrat cîteva tricouri pe care le-am purtat hieratic. În rest, le-am dat tot. M-au mințit că vor să facă la bunică-su acasă o cameră memorială, unde să pună tot ce avusese. Nu au făcut niciodată așa ceva. Fusese un pretext ca să nu îmi lase vreun lucrușor mie și fetei. M-am despărțit cu greu de lucrurile lui. Voiam să le păstrez eu pentru fie-sa, dar eram prea doborîtă ca să mă lupt cu ei pentru o pereche de jeanși xl și un casetofon. I-am lăsat să ia tot. Am privit, cataleptic, cum tractează broscuța din curtea alor mei. Nu aveam putere să mă împotrivesc. O lună jumătate după înmormîntare m-au oprit pe stradă să mă întrebe dacă e adevărat că aș fi însărcinată, că așa se zvonește prin sat. Și că ei vor să păstreze copilul în caz că se confirmă zvonul, să nu renunț la el, să li-l dau lor. Scheletică, rasă în cap, doar o umbră eram dar mi s-a scurs sîngele complet din corp cînd am auzit. Am vrut să îi privesc cu dispreț și detașare dar, cumva, asta nu îmi ieșise niciodată. Îmi clocotea sîngele în vine, mi se înfierbînta capul, mi se golea stomacul și începeam să tremur de indignare și scîrbă ori de cîte ori ne vedeam și ne vorbeam. Le-am scuipat printre dinți că nu sunt însărcinată și că dacă aș fi, nu aș da nimănui copilul meu, dar că nu e cazul, eu am deja un copil cu singurul bărbat din viața mea.
Vreme de patru ani nu i-am văzut deloc. Nici eu, nici fie-mea. Asta deși în primii doi am continuat să locuim la mama, iar contabila firmei lor era mătușă-mea, care locuia la etajul casei noastre. Veneau cel puțin o dată pe lună, treceau pe lîngă ușa de unde se auzea ea jucîndu-se, dar nu intrau niciodată. Fata copilului lor mort. De Crăciun, umpleau o pungă de un leu cu dulciuri ieftine din magazinul lor de la sat și o lăsau la ușă, mamei, cu cel mai ipocrit rînjet pe care îl poate construi cineva. Uneori se întîmpla ca fie-mea să fie trează și atunci ieșea după mama iar pîrîta de bunică-sa exclama fals: vaaai, dar ce mare ai crescut! În timp ce bărbac-su, cinic, replica: da, dar nu de la cartofii pe care i i-ai dat tu!
După o vreme, am uitat că există. M-am zbătut, am crescut-o, a venit și sor-sa, am rămas iar singură, mi-a ieșit din cap complet ura lor. Nu ne căutau, deși continuau să meargă o dată pe lună la ai mei acasă, la mătușă-mea mai exact, iar mie îmi era perfect așa. Mă întrebam uneori ce o să-i spun fie-mii cînd o să mă întrebe ea de ce nu are o familie acolo, dar amînam răspunsul, spunîndu-mi că am timp. Apoi, dintr-o dată, au cerut să o vadă și să facă parte din viața ei. Așa, pe nepusă-masă. M-am gîndit că o fi de la incendiile care le mistuiseră de două ori afacerea, că s-or fi schimbat și ei, dacă tot li s-a schimbat paradigma de atîtea ori. Aș fi vrut să nu permit asta. Să îi refuz. Dar nu m-a lăsat inima. Pentru ea nu m-a lăsat. Avea să crească fără să îi cunoască și m-ar fi blamat și ar fi suferit. De suferit a suferit, oricum. La început au cumpărat-o cu cadouri și dulciuri. O luau rar, de trei ori pe an cîte un weekend sau atunci cînd se cerea ea. Îmi călcam pe inimă și îi sunam să le spun că ea vrea la ei. Și ea se ducea acolo și venea nedumerită. Îmi spunea că bunicii ăștia nu o iubesc. Eu tăceam despre ce nu puteam spune. Încercam să îi explic că sunt diferiți. Apoi au luat-o într-un weekend la casa de la țară, a bunicului, unde am fi locuit noi dacă ar fi trăit ta-su. Acolo s-a întîlnit pentru prima și din fericire, ultima oară, cu verișorii ei din Germania. A venit bulversată și mîhnită. M-a întrebat dacă e adevărat că din cauza mea a murit taică-su. Că așa îi spuseseră verișorii ei, că eu sunt de vină că a murit. Iar verișorii știau de la mamele și bunicile lor. Copilul meu avea în suflet sădită întrebarea asta cumplită și neadevărată. Ne-am așezat și i-am povestit. I-am spus ce am putut să îi spun ca să înțeleagă atunci. O vreme a refuzat să mai meargă acolo.
Apoi, la una din vizite, m-am trezit că mă întreabă bunică-sa de ce nu i-am făcut test de paternitate, ca să le demonstrez că e a lui. Am rîs amar și amarnic. Eu nu am nimic de demonstrat nimănui. Nu vreau nimic de la ei. Eu știu, ea știe, el știuse, era complet suficient.
În urmă cu cîțiva ani, cînd deja înțelegea și mai ales simțea totul, fie-mea a refuzat să îi mai vadă. Mi-a spus că știe că nu o iubesc și nu o tratează ca pe o nepoată adevărată. Că sunt falși și vicleni, ipocriți, prefăcuți. Că totul e o tencuială proastă, care se crapă pe zi ce trece. Eu m-am gîndit în toți anii ăia că pentru ei să o caute pe fie-mea fusese un pariu precum cel al lui Pascal. Mai bine să bifeze și să nu fie nepoata lor decît să nu bifeze și să fie. Pentru ei am fost mereu doar o curvă isterică pe care au vrut să o stîrpească definitiv ca pe o buruiană.
În anii din urmă am uitat iar că există. Nu le-am purtat resentimente, nu am avut gînduri vindicative. Mi-au ieșit din cap cu desăvîrșire. Pînă am aflat că năpîrca mătușa din Germania s-a insinuat în lista mea de prieteni de pe facebook – am cîteva mii, nu verific cine sunt, plec de la premisa că sunt cititori, oameni buni – ca să mă spioneze. Că a cumpărat cartea ca să vadă, citez, ce tîmpenii a debitat curva aia isterică. Iar cartea, în opinia ei, e un rahat fără cap și coadă. Am stat ca lovită cu leuca. Cum adică, după atîția ani în care m-au umilit și anulat, să îmi apuce iar pe urme, să aibă tupeul absolut jegos să stea umăr la umăr printre oamenii care mă citesc, tupilată ca să nu fie văzută, urmărind ceea ce fac? În ce scop? De unde atîta urîțenie și răutate, cîtă otravă emană prin pori oamenii de felul ăsta? Cîtă lipsă de empatie și mizerie sufletească? I-am spus că mi se pare incredibil să o descopăr acolo și că pentru mine ei sunt mai morți decît el. Și i-am dat block.
Gandhi spunea că oamenii slabi nu pot ierta, că iertarea e apanajul celor puternici. Eu sunt un om puternic. Și totuși. M-am întrebat zilele astea dacă i-am iertat pe bune, cu totul. Am iertat oameni mai apropiați care mi-au făcut rău, dar pe ei i-am iertat? Așa îmi pare, dar poate că mă înșel. Ce știu sigur e că nu am capacitatea să înțeleg răutatea lor, ura. Mă blochează. M-a ferit Dumnezeu să le cunosc pe dinăuntru, nu mi-au clocotit niciodată în sînge. Într-un fel straniu, mi-e milă de ei. De micimea lor. De otrava care le curge în vine. Mă scutur, cînd mă gîndesc la toată fierea aia. Și mă caut adînc, să găsesc milă și mai multă și iertare. Să îi iert de tot, pînă în plăsele. Și să mă țin departe. Fiindcă pentru mine ei chiar nu sunt ființe vii, iar morții de felul acesta răspîndesc mirosuri fetide, care ți se impregnează definitiv în piele, în păr și în unghii. Iar asta e o moarte de care eu nu vreau să mă contaminez. Niciodată.