Mi-am ogoit din dorul grecesc, căci, deși asta nu e insulă grecească are toate năravurile dar și calitățile grecești. Și dorul meu neostoit de mare s-a mai îmblînzit, una dintre obsesiile certe ale existenței mele. Am o relație ondinică cu marea, mă doare cum mă îndepărtez. M-am scufundat în apele limpezi, smaraldii, sărate ale Mediteranei și m-am încărcat pentru toată iarna rece și goală care urmează. Cînd fac pluta și mă las purtată de apă mă simt cel mai acasă. Soarele îmi arde fața și retina ascunsă sub ploape și sunt nemjlocit fericită. Atunci aș putea muri, m-aș putea dezintegra de preaplin. Nicio îmbrățișare nu e îmi e ca îmbrățișarea lichidă a mării.
Cînd mă gîndesc că nu am vrut să plec, nici după ce aveam biletul de avion luat. Că m-am temut de orele de singurătate, așa cum mă tem mereu, de orice. De zbor, de locuri necunoscute, de o limbă pe care nu o vorbesc, să nu mă pierd, să nu fac vreo nefăcută, vreun atac de panică, ceva.
Acum două seri, în Agia Napa, începuse un festival cu o procesiune care m-a umplut de o bucurie violentă. Toboșari care băteau dement în niște tobe ritualice și care îmi aminteau vag de capoeira – dansul sclavilor de pe o altă insulă, de pe o altă mare, mult mai îndepărtate, dansatori și fachiri, balauri și personaje mitologice grecești urcate pe picioroange, iar peste toate, încontinuu, ritmul drăcesc al tobelor. Strada devenise ea însăși un balaur cu multe capete, cu aripi colorate fluturînd bezmetic, cu cozi de turiști care filmau și pozau întruna. Mi-a plăcut teribil să mă amestec cu mulțimea aia carnavalescă, deși mie nu îmi plac mulțimile deloc, ba chiar le evit cu atîta îndîrjire că nici cumpărături de la hypermarket nu fac.
Toate orele la plajă, eu cu cărțile mele aducătoare de atîtea bucurii și gînduri, eu cu carnețelul meu pe care l-am umplut pînă la refuz – nici efervescența asta nu am văzut-o venind, m-a luat complet pe nepregătite – eu cu laptopul unde am scris în fiecare seară și dimineață ore în șir, eu și străzile străine și terasele și palmierii și nopțile calde, leșinător de calde, în care am ieșit și am dansat pe străzi și am tras tare clopotul unei biserici de piatră suite pe un deal peste întreg Voroklini, spărgînd liniștea stranie a nopții mediteraneene– ești bezmetică, mi-au zis prietenii mei, iar eu am fugit pe trepte în jos în vreme ce clopotul încă suna, suna.
Mai am o singură zi și acum mi-e teamă să mă întorc acasă. Acasă, unde ninge.
(Voroklini, 12 octombrie 2015)