Zilele astea mă împresoară mai abitir ca aldat’ teama că o să îmbătrînesc singură. Mă uit la fete, nu mai sunt copii, nu mai au prea mare nevoie de mine. Casa e tot mai des goală și îmi pare tot mai mare. Mă pierd în ea și nu mă mai găsesc.
Apoi o să plece și mie nici măcar nu-mi plac pisicile, ca să pot îmbătrîni înconjurată de ele, cum îmi prevedea fie-mea, ludic, cîndva.
Și casa va fi tot timpul goală. Și eu la fel.
Sunt zile în care îmi plac singurătățile mele. Sunt și nopți în care mușcă și sfîșie din mine ca tigrul din pradă.
Da. Mi-e frică grozav că o să îmbătrînesc singură. O babă pe jumătate nebună, obsedată de cărți și de sine. Că o să adorm tot singură, cum am făcut aproape toată viața.
Cîteodată mi-e foarte milă de mine și plîng de mila mea. Mă întreb dacă e ceva în neregulă cu mine sau cu lumea în care trăiesc. Mă uit la mine și îmi pare strigător la cer să fiu și să mă simt atît de revoltător de singură. Îmi spun că poate nu mai știu să iubesc și să mă las iubită. Sau nu am știut niciodată, de fapt.
Cîndva, bărbatul nesăbuit îmi spunea: știi care e problema cu femeile ca tine? Aveți aproape zero opțiuni. E penurie de bărbați decenți în lume. Iar ăia puțini care există, sunt luați. Ghici ce, avea dreptate.
Aș putea să mă prefac că e ok să îmbătrînești singură. Să îți plece copiii la școli, tu să rămîi în urmă. Să te muți poate într-un loc mai cald, să scrii, să citești, să îi aștepți cu dulcețuri și plăcintă de mere o dată, de două sau de șase ori pe an, cînd o să aibă chef și timp să te vadă. Ai putea chiar să te înveți cu asta. Sau ai putea să mai faci un copil, ești încă tînără, nu e așa, dar făcutul de copii de una singură, pentru sine, e un act mîrșav și mutilant, de egoism feroce . Ai putea adopta, însă, unul. Un copil care deja e singur și uitat, neiubit, cam ca tine, așa, să vă alinați unul pe altul. Să scrii cărți și să ocrotești și iubești un suflet la care altcineva a renunțat poate fi un viitor suportabil.
Aș putea să mă conving că e alegerea mea. Dar m-aș minți.
Nu mi-e frică să mor singură, știu perfect, aposteriori, că în fața morții singur ești. Mi-e frică de nopțile lungi de iarnă, din iarna vieții mele, în care o să îmi fie mult mai frig decît mi-a fost pînă acum. Și că nu voi fi niciodată femeia din tabloul pe care l-am văzut acum două dimineți în centru, cînd pe o terasă, doi bătrînei cu păr alb își sorbeau cafeaua ținîndu-se de mînă și își povesteau cu însuflețire ceva, privindu-se cu bucurie, adînc, în ochi. Iar eu am trecut și am zîmbit – un zîmbet Duchenne, desigur – și i-am privit și i-am iubit.
Iar mie… Hm. Mie nici măcar nu-mi plac pisicile.
(pictură Oksana Demechenko)