De parcă nu ar fi fost de ajuns emoțiile cu lansarea celei de-a doua cărți, zbang, în noiembrie mi se va mai întîmpla una mare: va fi premiera primei mele piese de teatru. Na belea, ce obraznică sunt!
Nu am suflat o vorbă despre asta pînă acum, căci nu îmi place să mă laud pînă proiectele nu sunt avansate și sigure. Povestea cu piesa de teatru a fost așa. După ce a apărut textul ăsta în Catchy, care a făcut furori pe internet, am fost căutată de un regizor mișto de la teatrul din Sfîntu Gheorghe, Mirela Bucur. Care m-a scos la o cafea și mi-a zis că i-a plăcut foarte tare, îl vede pe scenă, demult nu i-a mai dat ghes așa un text și hai să îl dramatizăm. Hai, am zis eu, tută, fără să mă prind ce vrea să spună femeia. Și m-am trezit că, plecînd de la povestea casieriței, am construit o piesă de teatru cu 5 personaje, de nu m-am mișcat din fața laptopului cîteva zile și nopți pînă nu a fost gata. Gata-gata nu e nici acum, că regizorul mai vrea niște modificări, iar nu dorm, mănînc sau beau weekendul ăsta, ziceam că mă hodin și eu, vorba bunei, după strofocarea cu cartea, dar nu ai să vezi. Las’ că mă hodin cînd oi muri!
Spectacolul – „Împreună”, pre numele lui, o comedie cu accente noir – a început să fie montat, va avea dublă premieră, la Sfîntu Gheorghe și Brașov în aproximativ o lună. Mă ia cu leșin numai cînd mă gîndesc. Cînd scrii o carte, vine omul la lansare, o cumpără, dar de citit o citește acasă, dacă nu îi place și o aruncă cît colo nu vezi, nu asiști, nu mai e treaba ta. Dar să stai într-o sală de spectacol, unde reacțiile sunt imediate, unde feedbackul e instantaneu, mi se pare un supliciu de neimaginat. Dacă nu le place? Dacă nu o să rîdă? Dacă nu aplaudă? Citisem undeva că un mare dramaturg se plimba prin fața teatrului în timpul premierei unei piese și aștepta cu nervozitate să iasă publicul, să le vadă reacția oamenilor pe chipuri și așa își dădea seama dacă spectacolul plăcuse sau nu, nu avea putere să stea în sală. Eu sunt un om mic, dramaturg prin șansă și accident, nu știu dacă voi mai scrie vreodată teatru, iar emoția și bucuria unei astfel de întîmplări mă depășesc cu mult.
Da, știu, mă obrăznicesc. 2 cărți într-un an și o premieră de teatru. Și totuși, sunt rodul unei munci de ani întregi, a multor nopți nedormite, zile și nopți de surescitare. Ziceam eu la începutul acestui an că 2014 is my bitch, dar habar nu aveam ce an bun, blajin, generos, minunat în felurite moduri, greu, obositor, iar minunat, mă aștepta. Cel mai an din viața mea. La năibuța, sunt fericită. Cu totul, pe de-a întregul, din orice poziție m-aș uita. În ultima vreme mă tot opresc oameni pe stradă – azi dimineață mi s-a întîmplat ultima dată – să mă felicite pentru ce fac. Mă apucă plînsul cînd pățesc asta, dar și o mare bucurie, de nepus în cuvinte.
V-am spus că fără voi nimic nu era posibil? Și că vă iubesc și mulțumesc?
Vă aștept la teatru. Curînd.