Mă uit la ceas a zecea oară. Fie-mea e în club, i-am dat voie cu greu să meargă cu prietenele. E a treia oară că o las și tot a treia oară cînd nu reușesc nicidecum să îmi stăpînesc neliniștea. Mă frămînt. În cap mi se conturează limpede, iar, acel gînd teribil: dacă i se întîmplă ceva, eu nici măcar nu am de unde ști, nici măcar nu pot face nimic. Mă împresoară panica. O cunosc bine pe panica asta, trăiesc cu ea de cînd a murit tatăl celei mari. De cînd am înțeles că povestea aia cu mie nu are cum să mi se întîmple e valabilă fix pînă în ziua în care ți se întîmplă. Mă lupt cu gîndurile astea de 17 ani și nu reușesc să le înving. De fiecare dată cînd le am, știu sigur că aș înnebuni dacă li s-ar întîmpla ceva. Așa cum a înnebunit tatăl unei colege de-ale ei de liceu, moartă într-un accident de mașină. A îngropat-o pe biata fată cu un telefon și o mai sună uneori. Și nu am niciun control. Îi dau un sms. Îmi răspunde că se distrează. Pun capul la loc pe pernă. Îmi amintesc cînd au luat-o pe cea mare cu ambulanța de la școală, clipele pînă am ajuns la ea. Mi se face și mai frică. Dar știu că nu pot nici să o țin sub un clopot de sticlă. Încerc să mă liniștesc și chiar adorm pentru scurtă vreme. Cînd mă trezesc și îmi dau seama că eu am dormit și nu am știut nimic în timpul ăsta în care se putea întîmpla orice, mi se face și mai frică. De data asta de moartea mea, pe care o întrevăd exact atunci ca pe bucata aia de somn – o uitare adîncă, un somn inconștient, în care totul dispare, copiii mei, eu. (Nu întîmplător, în mitologia greacă, Thanatos și Hypnos sunt frați gemeni.) Și nu vreau să dispară totul. Nu vreau să dispar eu, mi-e foarte clar. Mi-e clar, deodată, pînă și faptul că scriu ca să nu mor de tot dar și că degeaba nu mor de tot dacă eu nu mai sunt acolo ca să văd asta. Iar eu credeam că sunt împăcată cu gîndul morții, credeam că după ce am simțit, concret, cum mă duc, mie nu îmi mai e teamă. Aprind lumina. Adorm la loc abia după ce vine fie-mea acasă și o văd în patul ei.
Exact în timp ce eu adorm liniștită, cu copilul acasă, pentru alți părinți se dezlănțuie iadul. Copiii lor nu vor mai ajunge niciodată acasă.
Plîng într-una de două zile. Simt toată frica pe care a declanșat-o moartea colectivă a copiilor ăstora în noi. Durerea și frica. Suntem o țară isterizată de frica de moarte. Dar nouă o să ne treacă, în cîteva zile, noi ăștia, revoltații, intrigații, supărații, înciudații, activiștii, noi cei neafectați direct de întîmplarea cumplită de la Colectiv, vom uita și ne vom întoarce la ale noastre. Dar sunt unii care nu mai au la ce se întoarce. Din respect pentru ei ar trebui să fim mai puțin zgomotoși.
Eu știu cum e să-ți moară, intempestiv, celălalt. Îmi amintesc gîndul care mă obseda în ziua înmormîntării iubitului meu, uitîndu-mă la toți oamenii ăia care plîngeau, îl căinau, se revoltau pe soartă: că ei toți vor pleca de la înmormîntare înapoi la viețile lor, pe care le-au întrerupt puțin cît să verse o lacrimă, la viețile lor unde nimic nu se va fi schimbat, numai eu nu mai am la ce mă întoarce, viața mea de dinaintea momentului ăla se evaporase. Și aproape că îi uram pentru asta.
Azi, eu sunt unul dintre oamenii aceia care plîng puțin și apoi se întorc la viețile lor neschimbate în timp ce alții nu mai au la ce.
Credeam că mie nu îmi e frică de moarte, că prea mi-a răsuflat în față, prea i-am simțit îndeaproape fața hîdă. Dar îmi e. Mi-e foarte frică de moartea celorlalți, mai ales. Dar și de moartea mea. Mi-e frică, mi-e foarte frică. Azi-noapte, am dormit cu copila în brațe: se temea și ea, au impresionat-o grav imaginile și toate informațiile care au bubuit peste zi. Nu știa de ce a venit să doarmă în patul meu, dar eu am știut.
Zilele astea, tuturor ne e frică. Habar nu avem cum să gestionăm impactul emoțional al unei astfel de tragedii. Nu știm nici măcar să identificăm ce anume ne face să ne purtăm atît de irațional. E frica de moarte. De moartea noastră și a celor apropiați. Incendiul din Colectiv, toți tinerii ăia uciși, toți tinerii ăia din spitale pe care arde pielea și carnea ne-au reamintit cît de fragili, de expuși, de vulnerabili suntem. Cum totul se poate termina într-o secundă. Că nu avem absolut niciun control. Iar asta ne face să o luăm razna. În spatele tuturor acțiunilor și reacțiilor, justificate sau nejustificate, raționale sau iraționale, se lăbărțează aceeași frică de moarte. În spatele afirmațiilor îngrozitoare care i-au scos pe mulți din minți, ăia erau rockeri, sataniști, sărbătoreau Halloweenul, normal că au murit, s-a mai curățat țara nu e decît senzația falsă, stupidă, a unei minți needucate, că printr-o astfel de poziționare se pune la adăpost față de pericol: eu nu sunt satanist, nu sunt rocker ergo mie nu are cum să mi se întîmple așa ceva, eu sunt safe, nu voi pieri într-un incendiu într-un club unde se cîntă rock. Să-i iertăm, că nu știu ce fac.
Tot frica asta cumplită de moarte va genera însă și lucrurile bune, dezirabile – dacă se poate vorbi despre așa ceva în situația dată. Frica de moarte ne va împinge să fim solidari, intransigenți, să cerem măsuri, să amendăm corupția care i-a ucis. Cel puțin o vreme. Apoi ne vom lua iar cu ale noastre, ne vom muta atenția pe neplăceri mai mici, pe frici mărunte, așa cum e și omenesc, prea omenesc. Nici nu ne-ar rezista organismul unei asemenea presiuni pe termen lung.
Dar acum, acum cînd ne-a izbit atît de violent concretețea propriei finitudini, ne e frică. Ne căcăm pe noi.