(acest text face parte din volumul alive)
Zilele mele sunt toate tahicardice. Au pulsul mărit, 180 de bătăi pe minut. Mai demult, aveau și activitate cerebrală continuă. Așa mi-a zis medicul, studiind electroencefalograma cu un aer preocupat, nu mai produci unde alfa, ești în beta continuu, creierul tău nu se odihnește niciodată. Pe vremea aia nu prea dormeam, îmi vîjîia capul, zumzăia neîntrerupt, ca un stup la ceas de primăvară. Apoi am luat niște pastile care mi-au resetat creierul. Așa mi-a zis, ăstea o să îți reseteze creierul, o să vezi. Un an mai tîrziu, eram alfa și puteam dormi.
De ritmul ăsta nu scapi cu pastile, însă. Eventual cu o supradoză.
Ceasul sună la 6, țîîîîr. Mă ridic buimacă, pășesc prin casa care palpită de somn și întuneric și trezesc bigudiul mic. Mă asigur că se ridică și nu bagă cornul în pernă la loc, cum s-a mai întîmplat. Sunt zile în care se trezește singură, zile în care nu, așa că eu verific întotdeauna. Mă prăbușesc înapoi în pat. Uneori reușesc să adorm încă o oră. Alteori, eu mă zvîrcolesc între cearșafuri, iar gîndurile în cutia craniană. Sună ceasul din nou, țîîîîîr. Îl opresc, mă tîrăsc la bucătărie, nu înainte de a trezi bigudiul mare. Cu o mînă îmi fac cafeaua, cu una sucul de fructe sau verdețuri. Pun o mînă de migdale să fac lapte, din care îmi prepar apoi budinca de chia. Dau drumul wirelessului, deschid laptopul. Notificări, comentarii, mesaje. Beau cafeaua, răspund. Postez textul de dimineață. Fug la duș, îmi usuc părul, mă îmbrac, machiez, deja am întîrziat la serviciu. Apuc gunoiul de la ușă și ies val-vîrtej, mă arunc în mașină, centura piuie, opresc, arunc gunoiul, îmi pun centura, dau play la o piesă mișto, cînt în gura mare tot drumul pînă la muncă, parchez, intru în redacție, salut, nu mi se răspunde întotdeauna, aprind calculatorul.
Plec pe teren. Dacă nu am noroc, sfîrșesc în lungi și plicticoase conferințe. Dacă am noroc, ajung, ca ieri, în pădure, la ferma unui crescător de cai de rasă. E soare, deși răcoare, miroase pătrunzător a brad și grajd, a bălegar de cal, ca în copilărie. Inspir cu nesaț odorurile familiare. Mîngîi cu o mînă tremurată de teamă un grumaz alb și suplu de pur sînge arab. Nările îi freamătă nervos, fornăie neliniștit, îmi retrag mîna de pe gîtul puternic. Stăpînul îi eliberează în padoc, ei scapă ca din pușcă, sar, se tăvălesc în noroi, nechează, se ridică în două picioare, își scutură coama. Eu stau încremenită și îi privesc, îmi par desăvîrșiți, cu trupurile lor zvelte răsucite în aer, energie eliberată pură, sunt cele mai frumoase animale din lume, cai albi și negri și pătați, iar secundele alea sunt singurele secunde din ziuă care se preling încet, dense, cu puls încetinit. Nu mă uit la ceas, nu mă grăbesc nicăieri, nu pare să mă aștepte nimeni.
Și deși mi-a fost întotdeauna teamă de cai, de imprevizibilitatea lor, mă las aburcată în șaua unui frizian puternic și mătăhălos, cu pinteni țanțoși, care stă cuminte să îl strîng între genunchi. Merge la pas, îngrijitorul ne supraveghează îndeaproape, îi simt mușchii spatelui mișcîndu-se, mă simt săltînd în șa și sunt uimită, deci așa se simt amazoanele, mă gîndesc, și mă simt deopotrivă haiducă și domniță. Apoi calul se sperie de un cîine care se repede la el, zvîcnește sub mine, mă sperii, îngrijitorul îl apucă de căpăstru, eu strîng pulpele tare, îmi încleștez mîna de frîie, nu mă mai simt deloc în siguranță pe șa, mă și văd prăvălită în noroi, aruncată și călcată în picioare de copitele potcovite. Mă liniștesc și decid că voi veni regulat, pînă voi învăța mersul la trap și galop și voi putea struni calul singură pe poteci, ca străbunicele mele hune.
Cînd descalec, revin vertiginos la ritmul meu, sincroane, cadre, alergat înapoi la redacție. Ascult bruturi, decupez, scriu. În paralel, comentarii, mesaje, notificări. O domnișoară fără identitate asumată îmi spune că scriu minunat și că sunt atît de frumoasă că par ireală, dar mă cam vînd puțin cîte puțin, jmaf. O întreb de ce ai face unui om un compliment ca apoi să îl jignești, dar nu răspunde, iar eu rîd și mă gîndesc ce bine ar fi să știu să mă vînd. Un domn încearcă să mă agațe, are o replică bună, îmi spune că mă citește și că am sinapse mai frumoase decît picioare, iar asta e greu, că am niște picioare foarte mișto, dar apoi folosește psihologia inversă în încercarea de a mă face să mă văd cu el și mă dezamăgește grav, începuse bine, ar fi putut avea respectul meu. E vina mea că sunt politicoasă și răspund tuturor, știu, dar îmi pare dezumanizant ca oamenii să îmi scrie și eu să fac pe niznaiul, mai ales că majoritatea sunt de bun-simț și îmi scriu o singură dată, lucruri frumoase, simțite. Mai sunt însă și cei care mă agresează cu propuneri, se dau amorezați, iar cînd văd că nu răspund deloc la ele, se desprietenesc și fug în alte zări virtuale, cu mai puțin ghinion amoros. Între timp, mai înregistrez o voce, mai dau cu o pensulă un fard, fug la jurnal, e 6 seara. Copiii îmi dictează ce nu mai e prin casă, intru la magazin, cumpăr, plătesc, car plase, parchez, urc 7 etaje pe scări. Uneori, tot ca ieri, acasă mă așteaptă o surpriză. Casa e bec, spălat pe jos, strîns totul, iar masa e pusă, bigudiurile au gătit, mă așteaptă să mîncăm, mi se pune un nod în gît cum stau așa, cu plasele în mînă, în dreptul ușii, ptiu ce copii mișto am crescut, bine faci, bine găsești, mă pupă, mîncăm, povestim, mă tot minunez ce deștepte sunt, ele strîng masa, eu plec la sală sau la vreo programare, ajung tîrziu acasă, ele se pregătesc de culcare, povestim, îmi fac un ceai, mă așez la calculator, e deja noapte. Altădată nu plec nicăieri, dar pun la spălat, gătesc, strîng, tot noapte se face cînd reușesc să mă liniștesc și să mă apuc de scris. Iar notificări, comentarii, mesaje, încerc să împac pe toată lumea și să mă așez la scris, e trecut de 11 jumate, dar dacă am în cap o poveste care mă scrie ea pe mine stau și o aștern, cîteodată se face 1 pînă termin, alteori abandonez căci nu văd bine ecranul. Scot din priză wirelessul, să nu ne radiem la cap și mai mult. Mă spăl, demachiez, cad în pat, aprind veioza și deschid o carte, oricît de obosită aș fi, trebuie să citesc măcar cîteva pagini zilnic. Închid cartea, mă uit la ceas, peste cîteva ore sună alarma. Mă scormonesc în cap, oare ce nu am făcut azi? Nu am vorbit cu prietena mea, nu se supără, mă iubește și știe, nu am sunat doctorul să îmi fac papanicolaul. Vreau să am timp să citesc și să scriu, nu am timp să citesc și să scriu, îți spun și tu zici știu, o să ai, zici. Îmi amintesc, cu ultimul colț treaz de minte, că un om îmi spusese că atîta zbucium n-a mai simțit din La vulturi, cum o chema pe aia, Agripina, da, așa îmi ziceau și niște prietene la mișto, fa, tu ești Agripina modernă, cum îl chema pe fi-su, Păunaș, parcă, Păunaș… Și alunec frîntă într-un somn adînc și fără vise. La 4 mă trezesc să merg la baie, mă așez la loc în pat, dar somnul mi-a sărit, iar textul neterminat începe să mi se întrupeze în minte, mînuța care scrie la mine în cap se pornește, scrie, scrie, eu încerc să o opresc dar nu mă ascultă. Se liniștește singură după vreo oră, socotesc că mai am o oră pînă sună ceasul, fac cîteva exerciții de respirație și relaxare, adorm la loc cu gîndul că mai am așa de puțin pînă mă trezesc. Sună alarma, țîîîîr.
O să mă odihnesc destul cînd o să mor, îmi spun. Și o iau de la capăt.