În cotul stîng, mama mare mai are un extra-cot. Vinețiu și moale, cu mici gîlme, la atins. E ca un ghem de vine, de parcă zmeoaica cea rea acolo ascunsese vinele de la picioarele Țugulii taichii, cînd îl lăsase olog. Vara, cînd trebăluia prin curte, ne ațineam după ea și o întrebam: mamă mare, dar nu te doare în cot? Nu mă doare, bombănea, decît cînd se schimbă vremea, imediat simt, nu-i doresc nimurui așa durere. Vezi, de aia să nu ziceți niciodată că vă doare în cot, mamă!
Și noi insistam: mamă mare, dar de unde ai cotul ăsta gigantic? V-am zis de o mie de ori, bodogănea bătrîna. Mai zi-neeee, numai o dată, insistam noi.
Ei, eram așa mică, cum sunteți voi, și nu știu ce mi-o trubuit de m-am cățărat în pod. Acolo ținea tata fînul pîntru animale și numai deodată ce am căz’t de la nălțimea aia, drept sub ochii lu’ Nenea, frati-mio hăl mare. No păi am zis că mor, da’ n-am mai murit, numa’ ce m-am ijghit cu cotu’ de pămînt de s-o făcut așa mare cum îi acuma. Am avut zîle… Tușă Vița, zicea și văru-meu, da’ de ce nu te-o dus părinții la doctor? Hehee, în vremea aia erau rari doctorii, ș-apăi nu te duceai la doctor pîntru orice flintic. Și nici părinții nu erau ca acum, să le sufle atîta în cur la copchii. Ce să mă mai ducă la doctor, după ce c-am căz’t și or văz’t că am fost scăpat cu viață, mi-o și tras o mamă de bătaie, că de ce m-am suit în pod!
(Acest text face parte din volumul Alive, apărut la Editura Herg Benet.)