Aseară, tîrziu, vin acasă de la festival. Noapte, copilul trebuie că doarme demult, că mîine merge la școală devreme. Bag cheia în ușă, nu intră. Mai încerc o dată. Aș. Era încuiată pe dinăuntru. Mă ia cu amețeală. Bigidiul nu aude telefonul cînd doarme sau îl are pe silent. Evaluez șansele să mă primească cineva la ora aia. Zero. Cam murdar holul, să mă culc acolo. Preșul de la ușă… cam nescuturat. Deh, așa îți trebuie dacă te întinzi la chermeze cu actorii!, mă cert. Da, dar ce actori, parcă e de colo să stai la povești cu Iureș (mama, ăla din În derivă?, întrebase bigudia cîteva ore înainte. Da, mamă. Uau, cîîîît de tare!) și Mihăiță. Parcă merită să dorm în mașină seara asta, îmi zic. Dau să mai încerc o dată, totuși. Nu merge. Așa că dau să plec, cînd cheia se învîrtește pe partea cealaltă și se deschide ușa, iar în cadrul ei, madmoazela, trează lumină.
– De ce nu dormi la ora asta, duamne iartă-mă?!
– Și dacă dormeam, cine îți deschidea, ce făceai, dormeai pe preș?
– Păi ideea era să scoți cheia și să dormi, nu? Dacă te prind că și mîine seară ești trează sau că uiți cheia în ușă…
– Ce o să faci, o să dormi pe hol? Nu e nimic, Pwetro, te culci aici pe preș și dimineață cînd ies și dau peste tine, te trezesc și îți zic să mă duci și pe mine la școală, dacă tot ești în drum și nu dormi…
(legendă: Pwetro se citește cu accent englezesc, ludic)