Petronela Rotar

despre ero(r)i și morminte

Zilele astea am ajuns, fortuit, într-un mare cimitir și am rămas perplexă. Mi-a fost limpede că un nou trend face ravagii printre monumentele funerare și mi s-a zburlit părul pe ceafă la gîndul că aș putea să mă obosesc sub o asemenea nenorocire, că de odihnit nu poate fi vorba în asemenea circumstanțe.

Pasămite aparținătorii, trecuți de un fior artistico-mistic, după ce dă omul colțul liniștit, îi rădică monument de marmoră neagră, lucioasă precum ochiul dracului și încondeiată cu chipul răposatului, scluptat, să fie ca o icoană, așa, mamă. De s-a umplut țintirimul de portrete scluptate în marmoră din asta, care mai și seamănă între ele picătură, de nu știi care e defunctul și care e defuncta.

Săracii morți. Ei sigur nu au avut nicio vină. Au crăpat ca tot omul și s-au trezit monumentați ca neomul.

Sau poți păți precum Aristița, infidela, (tot brașoveancă de-a noastră) căreia soțul i-a ridicat monument obscen după ce o iertase o dată că a găsit-o în pat cu amantul, ofițer din aceeași garnizoană, dar nu a mai putut-o ierta cînd a murit în accident de automobil cu alt bărbat. Monumentul – două picioare marmoreene larg desfăcute, cu cîte un falus la fiecare membru (sic!) a fost dărîmat prin 85, cînd un cadru de partid nu a suportat învecinarea cu luxura moartă, dar totuși vie, a Aristiței.

Las că nici viluțele alea de termopan de acum vreo zece ani, care împînziseră cimitirele ca fungii nu erau combinație. Își făceau barosanii, să aibă și cînd trec la ăi drepți unde își hodini scheletul în condiții de lux, nu ca fraierii, în lut și tină. Că și în moarte e ca și în viață. Scoșii stau la penthouse, ciumpalacii la chirpici. Dacă îți permiți, dai o șpagă la intrarea în Rai, precum i-ai dat popii la înmormîntare, și primești un loc la lojă, pe norișorul roz ciclamen, cu îngerese cu țîțe mari și costum lycra.

Acum, plimbîndu-mă eu îngrozită printre portretele scluptate și diferite alte monumente impunătoare, m-a luat pe șira spinării o groază. Mi-am amintit de mormîntul kitschos dar scump al răposatului, pe care abia îl pot privi cînd merg la el, din marmură neagră cu raze, desigur, pe care au incrustat niște versuri nepotrivite și nereușite din adolescența lui. Cumplit să îți dormi eternitatea sub așa ceva!

Așa că vă spui de pe acum, cu limbă de viață, nu de moarte, să nu care cumva să vă-mpingă necuratul să mă zidiți – nu treaptă ca pe Flaubert – ci sub vreo monstruoșenie din asta, împănată și împopoțonată, că viu după voi în chip de strigoi și vă fac să pățiți penis captivus la drum de seară! Niciodată nu e prea devreme să anunți răspicat că nu ai dori să dai ortul niciunui popă.

Pe mine să mă ardeți și să mă risipiți. Mă risipiți, oricum. Peste mare și peste cîmpuri, primăvara, în cele patru zări. Să mă amestec cu polenul și florile de măr și cu peștii și algele. Numai să vă asigurați că sunt moartă de-a binelea înainte să îmi dați foc, rogu-vă. Că dacă nu, iar vin în chip de strigoi peste voi.

Nu-mi aduceți popi sforăitori la cap, să vă facă de bani și pe mine de cap. Nu vreau jelanii, plînsete și zdroabă. Pomeni, colive și coroane cu flori. Florile le vreau vie. Acum, cît mă pot bucura de ele. Iar la colivă am alergie mentală. Zîmbiți-mi cînd m-oi duce, că am plîns eu destul.

Și nu vă bateți joc de decedată!

(foto: piatasfatului.ro)