Mi-ai zis: hai să îți arăt unde îți vei scrie următoarea carte! Și eu am înțeles că ăsta e al doilea cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată abia după ce am ajuns sus.
Urcai desculț, în fața mea, copil de munte, copil al locului, pe poteca povîrnită, printre mesteceni și pini, cu mine pe urmele tale, încrezătoare deși încă palidă. Cînd am ajuns în luminiș, se pornise ploaia. Și durerea pelvină. M-am chircit sub un stejar ale cărui crengi ajungeau pînă la pămînt și am cuprins locul în ochii mirați. Mirosea a iarbă udă și a vară abia-ncepută. Un uliu mare se rotea pe cerul gri. Tu ai sunat-o pe Reveica să-nchiză cînele ăl mare că ajungem curînd. Ptiu, mă băiatule, călca-te-ar găinile să te calce, a rîs femeia, bucuroasă să te audă.
Am găsit-o cu mînecile sumese, în pragul casei din vîrful dealului, spălînd rufele în două vailinguri mari de plastic și o mașină Albalux 11, cum aveam și noi în curte. Mă curentam adesea, deși mama o împămînta de cîte ori o folosea. Reveica e o femeie trecută de 60 de ani dar vie și fîșneață ca o copilandră. E subțire la trup și nervoasă. Nu mai știe de cîte ori a urcat și coborît dealul cel mare cît muntele din orașul meu pe jos. Rîde cînd spune: apăi io cînd văd că tot îmbătrînesc în loc să întineresc, îmi vine să mă pui jos să mor! Are gospodărie mare, sus acolo. Vaci, oi, găini, cocoși, cîini. Știi cîte găini aveam în iarnă? 40! Acum mai am 14 și cinci cocoși, mi le-o furat vulpea în fiecare zi tot cîte una-două, cum le dau drumul afară, cum le ia. Vorbește tare, așa cum se vorbește aici, pe deal, căci oamenii așa comunică de la o casă la alta, fiecare pe alt vîrf. Un cocoș alb, pintenat, se rotește țanțoș pe lîngă bucătăria de vară. Cîinii stau legați și cuminți.
M-am descălțat și eu, să mă ionizez negativ. Sănătate curată, îmi strigă Reveica, io cînd umblam desculță nu mă mai îmbolnăveam atît! Îmi place să umblu desculță, țărancă sunt doar. Iarba e încă umedă, dar norii s-au deșirat și soarele a izbucnit, puternic și strălucitor. Mi-ai deschis poarta către locul unde îmi voi termina următoarea carte și pășesc pe poteca ce duce spre unde mă așteaptă liliacu-nflorit. Scenograful e genialoid. A pus tot ce trebuie în peisaj: izvor cu apă limpede și dulce, mesteceni albi și tufe de liliac, măr înflorit și pajiște presărată cu flori, fluturi colorați din care nu am mai văzut din copilărie, munți de jur împrejur și uliul mare care țîșnește de lîngă noi către înaltul cerului. Mi-au dat lacrimile și am stat o vreme așa, neclintită și recunoscătoare. Mi-ai zîmbit și m-ai dus către locșorul unde vom ridica ceva, unde vom sta ceva, unde ne vom iubi ceva, unde vom rîde ceva, unde vom scrie ceva, unde vom fi ceva. Noi. Curînd.
Și, atunci, acolo, prăvălită în iarba-naltă, necosită, am înțeles.
