jurnal, ianuarie 2010
după miezul nopții, în patul mare am găsit ghemotocul mic. profitase de plecarea mea să adoarmă la mine. era caldă și dulce și abia împlinise 10 ani. mi-a trecut brațele pe după gît și m-a strîns tare. am adormit plîngînd mut. din întuneric au descins demonii și mi s-au insinuat în somn. coșmar, plîns, coșmar, plîns, coșmar. m-am sufocat în somn ca atunci cînd eram mică. o neputință densă, înfricoșătoare, de netrecut. vis în vis, coșmar în coșmar, picture in picture.
mă trezesc tot mai obosită, tot mai sfîrșită. nu știu de unde să îmi încep zilele, diminețile. tăcerea. determinarea. atacurile de panică.
și iar tăcerea, tot mai deasă, tot mai aproape, cu fiecare oră în care nimic nu vine, nimic nu pleacă, niciun cuvînt. e ca și cum ai fi tăiat cordonul ombilical, iar locul doare, rană vie și supurîndă, pulsează, pulsează, pulsează.
azi-noapte, după mai mult feluri de calmante și somnifere, în timp ce chemam somnul cu disperare, am înțeles că voi îmbătrîni și muri singură. singură.
așa cum am trecut și pînă acum prin viață. arar, cîte un neterminat mi-a promis/jurat că nu o să lase să se întîmple asta. apoi gena lașității a răzbit, iar el a fugit în brațele vreuneia care să nu îl facă se se simtă mic, în comparație. în fața căreia să se simtă mai mult bărbat.
din bărbații pe care i-am iubit, doi m-au părăsit preventiv, ca nu cumva să îi fac să sufere. nu, nu exista vreun indiciu, în caz că te întrebi. îi iubeam la sufocare.
unul a murit. un altul a decis că e mai bine să sufăr eu, că sunt mai puternică decît cealaltă femeie din viața lui.
aveau 27, 24, 30, 40 de ani. deci nu vîrsta era problema. restul, la care doar am ținut, m-au mințit și m-au hărțuit pentru că li se părea că sunt prea frumoasă ca să nu îi înșel. gelozii îngrozitoare, la limita patologicului, care mi-au ros din suflet ca niște carii.
am să mor singură.
mă întreba cîndva: hani, de ce ți-e așa de frică de singurătate? pentru că o trăiesc. pentru că mușcă din mine ca o hienă dintr-un cadavru.
așa că puneți-vă tenișii de firmă și călcați-mi sufletul mai departe. urmă peste urmă peste urmă, nici nu se mai vede a cui a fost ultima, vă puteți ascunde așa de ușor.
nu vreau să mă respecte nimeni ca om, vreau să fiu respectată ca femeie. sunt femeie, pentru Dumnezeu, cu nevoi de femeie, cu suflet de femeie.
singură.
am să îmbătrînesc și am să mor singură.
pedeapsă că sunt prea mișto, cum spunea(ț)i. nu e voie să fii așa de mișto. ori mimezi, ori nu exiști. ori rămîi singură, așa îți trebe. unde contorizezi muile? alea pe care ți le dai singură? aa?! le pui la fapte bune, eco? la pomeni? uite, dragă, eu nu am prea dat acatiste, dar mi-am facut pomană cu retarzii. i-am luat acasă, i-am spalat, le-am dat să mănînce, i-am iubit la ceas de seară. la schimb, i-am lasat sa ma mintă fără de hal, să mă hărțuiască, să mă jignească, să mă minta încă puțin. iar la final, au hotarat ca eu sunt Vera, iar ei niște victimi inocenți, ce bine că au scăpat, ce bine, ce bine. desigur, ăsta e un fel de viol, dar pizdelor le place sa fie violate, asta cred toate penisurile din lume.
iar apoi, cred că o să ajung în rai.
***