(Uneori mă simt ca o impostoare. Cei mai mulți mă cred mai bună decît sunt. Sau mai rea. Și mie îmi place să cred că sunt mai bună decît sunt. Apoi, deodată, mă surprind capabilă de cîte un gest pe care îl disprețuiesc și trebuie să o iau de la capăt cu plivitul, căci mă îmburuienesc mereu.)
După ce reușești să te împaci cu tine însăți, cel mai mult trebuie să te cauți de invidie. Adînc, în toate buzunarele. Cînd crezi că te-ai scuturat bine, mai găsești două grame pe fundul unei genți nepurtate de multă vreme. Iar invidia e o maia care crește de la sine.
Cînd afară sunt -20 de grade, geamul terasei e înflorit de gheață chiar și la 12 amiaza, iar tu zaci în pat, convalescentă – te saturi de filme, de cărți, dar mai ales de tine. Cel mai tare de tine, asta e. Te uiți în toate cotloanele, mai dai în cîte un ungher de ceva ce îți displace… e ca la curățenia generală. Peste tot găsești ceva ce-l credeai pierdut sau uitat pentru totdeauna.
Dă bine cu cîrpa. Uite. Vezi disprețul ăsta disimulat pentru domnișoara blondă, pițipoancă? E invidie. Dintre cele mai veninoase, care te otrăvește miligram cu miligram, îți pătrunde în sînge și îți inundă creierul, inima, organele interne. De fapt, mori de ciudă. Și, spune-o pe a dreaptă, ai vrea să fie totul atît de simplu și pentru tine. Sinapsă cu sinapsă. Ai vrea să îți pui trei muțunache în mașinuța scumpă, cu flori și să ieși cu fetele la o cafenea de fițe, fără să ai nicio altă grijă pe planetă. Dar tu ți-ai luat family-car și nu ai timp de cafele, că de aia ai și căzut, epuizată, la muncă, pe hol și te-au luat cu ambulanța, iar doctorul ți-a zis ai auzit de sindrom de oboseală cronică în timp ce asistentele alea îți deschiseseră nu una ci două vene ca să toarne în tine viață din pungi de perfuzii. Iar înapoi, acolo, pe holul supravegheat de camere cu senzori, un coleg desena pe jos conturul tău cu marker, ca în filmele cu crime de pe AXN iar tu erai cadavrul, TU ERAI CADAVRUL. În timp ce singura ei problemă e că el nu o scoate mai des pe oraș. Și să își pună unghii false și să își mai cumpere o blăniță, ceva. Recunoaște, disprețul tău e prost disimulat. O invidiezi, cu fiecare celulă sleită a minții surmenate de nopțile nedormite nici tu nu mai știi din care dintre motive.
Și pe H., haide, pe bune, cît ți-a trebuit să admiți că o admiri, de fapt? Că nu scrie prost, că e una mișto, poate cu la fel de multe întrebări și dureri ca ale tale, cu buze, cu nerv, cu stil, așa cum nu ai fi vrut să mai fie nimeni, că te-ar fi eclipsat. Nu, nu în mizeria de net, ci în general, în viață.
În loc să îi fi vînat greșelile, ca să o pui în inferioritate la tine în cap, ai fi putut să o inviți la o cafea pe terasa ta, să îi spui că de fapt te bucuri că există. Ai făcut-o, într-un final, felicitări!
Dă bine cu cîrpa. Ești specialistă, doar. Faci curățenie obsesiv-compulsiv, nu e așa?
Cu cît e mai vraiște în viața ta, cu atît mai farmacie e totul la tine acasă.
Ești ca o curvă începătoare care se freacă ore în șir sub duș, după o noapte la client, să spele memoria trupului care a întinat-o.
Nu te mai teme, va veni o zi în care te vei odihni cu adevărat.