Io sunt și mă declar o ființă sensibilă și nevricoasă. Am suflet de nufăr, cred. Sau aveam nufăr la ovar, că le tot încurc. Mi-e frică de întuneric, de bau-bau, de spirite ludice care se iau la joacă noaptea prin unghere strîmte și neluminate, astea. Eram la București, făceam un tratament. Încă din prima noapte am fost convinsă că mansarda unde stăteam pentru scurtă vreme e bîntuită. Ziua ne înțelegeam destul de bine, eu și spiritul. El stătea ascuns, eu mă făceam că nu știu că e acolo. Cum dădea crepusculul, începeau sunetele de twilight zone și își făcea apariția. Îmi controla diagonala și orizontala, îmi controla și dunga din mijloc, îmi înfiora nufărul, îmi zburlea părul de pe mâini, dacă aș fi avut, așa nu îmi zburlea nimic. Io, tare pe poziții, îl ignoram. Io îl ignoram, el nu se lăsa ignorat. Io aprindeam luminile, lumânările, îi puneam muzică de alungat spiritele, el nimic, se aciua în colțul cel mai întunecat și aștepta să obosesc, să mă posede. Și ne luptam așa până spre dimineață, când el, cuminte, ca orice spirit bântuicios trebuia să se retragă că venea lumina și îl ucidea. Răpusă de lupta seculară, adormeam și eu, fericită că l-am mai învins o noapte. Nu mă odihneam nimic.
Până într-o noapte, când, brusc, pe la așezatul serii, așa, planetele s-au aliniat invers, adică în favoarea lui și zbang, s-a luat curentul. De tot. Toată noaptea. Am rămas fără arme. Lumânările erau pe terminate, bateria laptopului se zbătea să își dea obștescul sfârșit. Spiritul, radios, își freca mâinile, căci pasămite, îi venise și lui apă la moară. Sinapsele mele se derulau rapid. Atacul de panică pândea la colțul creierului. Decid că nu e combinație și că mă duc la hotel. Sun în miezul fierbinte al nopții, chem taxiu’ și îi zic adresa hotelului. Pe drum, o sun pe R. și îi povestesc că nu se mai putea așa, mă ucidea practic, spiritul. Mă lamentez. Îi narez cum nu am pus geană pe geană ca să nu îmi slăbească vigilența, de atâtea noptișori. Cum am rămas singurică, pradă duhului, fără curent, în mijlocul metropolei. Ajungem la hotel. Mă dau jos, taximetristul, grav impresionat de povestea mea, clătina ușurel din cap, a condescendență. Îmi urează odihnă plăcută, semn că conmizera cu mine și îmi înțelesese tragedia. Ce om!!! Mă duc la recepție, cu părul vâlvoi, rimelul curs, alergată de stafii. Cer o cameră, ăia nu înțeleg prea bine din ce film am descins. Primesc o cameră. Cu lumină. Aprind toate becurile, televizorul, veiozele, lumina pe hol și cea din baie. Mă văd în oglindă ce dezabuzată par, dar nu îmi pasă. Am învins spiritul! Mă culc liniștită și dorm pentru prima dată, ca un bebeluș în lichidul amniotic la mă-sa în placentă.