Fostul meu soț e personaj. Pozitiv. Tatăl de bigudiu, adică, despre celălalt nu se poate spune același lucru.
Pe fostul meu soț îl cheamă Vifor. Bine, Viforel, de fapt, fiindcă mică-sa, cînd l-a văzut așa de mic, nu s-a îndurat să-l cheme Vifor și a simțit nevoia să îl diminutiveze, vaai ce drăguț, iar acum la 45 de ani trebuie să o ardă prin peisaj chemîndu-l Viforel. Noi, fetele, îi mai spunem, de pe vremea cînd bigudiurile erau mici, și în multe alte feluri, de nemenționat aici.
Vifor e un tip cinic, ironic și autoironic; foarte deștept și citit. E mult mai citit decît sperăm noi toți la un loc să fim, genul care doarme 4 ore pe noapte și citește cel puțin încă pe atît, zilnic. Traduce din și în patru limbi, pe care le vorbește atît de natural că îți vine să îl bați cu șlapul, ca să tacă naibii și să nu te mai complexeze. Pe două dintre ele le-a învățat singur. Toată lumea îl place, pînă și iubitul meu. Și profa de latină a fie-mii. Deunăzi, fie-mea a venit de la școală și mi-a narat: mama, profa de latină e amorezată de tata! E a doua oară că îmi zice că îl admiră mult și că e un tip erudit. A, a zis că te știe și pe tine și că ești frumoasă. Mda. I-am zis ca data viitoare să îi spună că și eu aproape am reușit să termin seria Jules Verne.
Altfel, are și defecte. Cumpără papuci compulsiv, are zeci de perechi și posedă niște gusturi execrabile la femei. Ajunge să te uiți la mine ca să îți dai seama.
Fostul meu soț e foarte distrat. Gen(i)ul care își uită cheile, telefonul și portofelul oriunde se duce și care poate sta în fața ușii închise să se caute zece minute, pentru ca apoi să te sune să te întrebe dacă nu ai văzut cumva cheile lui. Deși nu v-ați văzut de două zile, iar el a intrat și ieșit din casă de mai multe ori estimp. Din cauza asta, prietenii care îl știu bine nu îl lasă să plece fără să îl verifice de CTP (chei/telefon/portofel). La fel, poate uita că are mașina în fața casei și merge la serviciu cu troleibuzul, pentru că era prea distras sau distrat cînd a ieșit din casă.
De năuc ce e, tot timpul cu gîndul la temirice, a ajuns o dată infractor periculos, de rîd curcile cu anteriorul și posteriorul de el, pînă în ziua de azi. Iar fie-sa e prăbușită, de cîte ori își amintește.
Se făcea că veneam de la București, de la un control medical. După ce ieși din oraș bine, pe dreapta, mai în vale, e o benzinărie. Oprim să alimenteze el, eu să îmi deșert vezica nărăvașă. Coborîm din mașină, el se duce la pompă, eu spre toaletă. În timp ce mă îndepărtez văd doi angajați ai benzinăriei apropiindu-se precaut de mașină: băi, asta e, clar asta e!
Cînd mă întorc, Viforel oțetit și nervos. Cui i-ai dat mașina să vină la București?, mă întreabă. Mașina pe care o conduc e pe numele lui. Nimănui, zic. Ceva ai făcut, continuă revoltat, au venit ăștia că cică ar fi alimentat cineva acum o lună și a plecat fără să plătească, se pregăteau să facă plîngere și au imagini pe camere! Nu făcusem nimic, mă știam curată precum lacrima și curul de bebeluș la ora de culcare. Reapar domnii de la benzinărie, ne poftesc politicos în birou, să ne arate imaginile. Intrăm, eu obidită și cu obrajii în flăcări de rușine, dar convinsă că ăia au făcut o gravă eroare și că își vor cere scuze, ca să putem pleca naibiului de acolo în drumul nostru. Ce infractori eram noi, să fi dat lovitura și apoi să venim să alimentăm în același loc? Era vorba, pur și simplu, de o uriașă eroare.
Oamenii dau play la film și vedem, alb-negru, mașina noastră oprind la pompă. Din ea, șoc și groază, îl urmărim pe Viforel coborînd, alimentînd și urcîndu-se apoi imperturbabil la volan. Unde își pune centura tacticos și apoi, cu o serenitate și lipsă de apăsare complet nemimate, pleacă ușurel, de parcă așa ar fi fost firescul, să pui benzină și să te duci în treaba ta de Viforel. În timp ce aceste imagini rulau pe monitor, fața fostului meu soț căpăta diverse grimase, din care cel mai abitir stăruia uimirea. Mă uitam la el și vedeam că era sincer uimit să se vadă. Băi, pare că eu sunt, zice cu juma’, ce zic, sfert de gură. Nu se uită la mine, că scapăr vîlvătăi dar mă umflă și rîsul. Și pe el îl umflă. Nu îi vine să creadă că e așa de prost. Nici mie. Nu îmi amintesc nimic, zice, dar e evident că eu sunt.
Domnule, noi ne-am dat seama că nu sunteți un hoț. Nici măcar nu ați făcut plinul… Am zis că na, poate vă dați seama și veniți, că dacă vă făceam plîngere, era furt calificat, intrați în belele, era păcat de dumneavoastră, vă făcea dosar penal, cine știe, cu judecătorii ăștia, mai intrați la bulău pentru un moment de neatenție. Bine că ați venit! Mă uit la el, pare să înțeleagă, cel puțin privește ca și cum ar înțelege pe lîngă ce a trecut. Nu am venit de aia, zice frust, ci de prost, e pură coincidență că am oprit aici. Plătește ambele incursiuni la pompă, și pe cea legală și pe cea ilegală. Plecăm. Eu mă minunez tot drumul, rîsu’-plînsu’, de monumentalitatea lui și de felul în care a oprit el, o lună mai tîrziu, la locul infracțiunii, senin și neștiutor. Și la cum ar fi sunat știrea aia preluată de un tabloid: nu o să îți vină să crezi ce a făcut bărbatul acesta! Click să vezi nonșalanța cu care se reîntoarce la locul faptei, după ce cu o lună înainte a alimentat și a fugit!
Ei bine, nici în ziua de azi, infractorul periculos care alimentează și fuge, nu are nicio amintire din momentul ăla. Tipic pentru el. Fie-sa rîde de el de atunci, încontiuu, mai ales atunci cînd rămîne fără benzină: Viforel, mrr, ești băiat rău, infractorule, trăiești periculos, dai iama în benzinării, pui benzină și fugi! Duci o viață plină de primejdii!
Iar Viforel… Ei bine, Viforel e un tip rar. O specie pe cale de apariție. Sper.
PS: Cei care m-ați mai psihanalizat și în trecut și ați descoperit că textele mele despre fostul meu soț ar putea conține urme de amor, ouă și migdale, vă conjur, pentru numele lui Freud, lăsați-mă așa, mai nepsihanalizată, că știu eu mai bine ce fel de amor îi port și cum e mai bine pentru mine.
Cu mulțumiri, a dvs sinceră.