Eu am fost rockeriță. Am scuturat pleata pe formații de metale grele, trashuri și deathuri. Dar dintre toate, pe una am iubit-o mai presus de toate. Metallica. Pe de rost i-am știut albumele. Am ascultat la inconștiență. De prin a 8-a, așa. Îl adulam pe Lars Ulrich și credeam că o să mă mărit cu el. M-am dus la primul lor concert și nu m-a remarcat. Era și bătrîn, n-o mai fi avut nici ochiul așa de ager, ce să mai zic. Aveam blugi scriși cu pixul și pe bancă scris Metallica cu M și A lung. La parterul liceului meu era clasa a XI-a H, cu profil silvic. Singura clasă de băieți, într-un liceu cu multe, multe fete. Eram îndrăgostită de un tip de acolo deși nu vorbise niciodată cu mine și nici nu cred că mă văzuse, măcar, ca Lars Ulrich ăsta. Și ei ascultau Metallica în pauze. Și cînd coboram pe scări, auzeam Unforgiven și începeam să am palpitații.
Nu am uitat nimic, deși am fete adolescente.
Acuma, înainte să fiu metalistă, prin generală eram mare fană a lui Maicăl. Dar mare, nu așa. Din aia de ar fi leșinat pe la concerte, dacă ar fi ajuns. Derulam cu creionul casetele alea toată ziua, aveam un casetofon stereo JVC cumpărat de tata din Irak de unde lucrase el și aveam toate albumele pe care le ascultam și cîntam deși nu înțelegeam bine toate cuvintele, le nimeream eu cumva. Bad îmi plăcea cel mai tare. La toate întrebările din oracolele fetelor din clasă ce muzică asculți scriam Michael Jackson și apoi înșiram piesele, să le arăt eu lor ce cultură muzicală am.
Încă îmi dă fiori începutul de la Dirty Diana.
Cu Terence am altă poveste de amor și memorii involuntare. Vizavi de liceu stătea un rocker frumos și cu păr lung care poseda și niște boxe puternice, chestii rare pe vremea aia, și părul lung, și boxele. Băiatul trebuie că știa că muzica deschide inimi și poate chiar picioare, la o adică, căci urla muzica de la geamul lui de la etajul patru continuu și sfîșia liniștea din orele de fizică și mate, unde citeam cărți pe sub bancă. Profesoarele ne îmboldeau să închidem geamurile, dar fetele suspinau și oftau în bănci cu ochii spre geamul de la 4 unde pletosul fuma mimînd indiferența.
Într-o seară prin a zecea, ascunși la locul de fumat, un boschet de la intrarea în curtea liceului, răposatul mi-a cîntat, avînd drept negativ muzica ce se revărsa de la geamul rockerului de la 4, sign your name across my heart, I want you to be my baby. După ce am devenit baby a lui, ăsta a rămas cîntecul nostru, pe care mi l-a imprimat pe o casetă de 12 ori, să fie, că nu aveam buton de repeat la casetofon pe atunci.
Și azi cînd aud piesa aia mi se iscă un gol în stomac.
Cu Dolores a fost altceva. Dolores era glasul durerii mele interioare. O adulam. Mă tunsesem scurt de tot ca ea și îmi sfredelisem urechea stîngă cu mulți cercei, exact ca ai ei. Dolores înseamnă dureri în spaniolă. Piesele de pe No need to argue îmi răsunau continuu în cap, erau ca un fundal sonor la tot ce se întîmpla cu mine. Dimineața ajungeam la liceu prima, că eram navetistă și nu aveam autobuze decît foarte devreme. Mă așezam în bancă și cîntam-urlam piesele de pe albumul ăla și asta era singura terapie de care am știut mulți ani. Dolores îmi părea foarte frumoasă, fiindcă era tristă. Iar eu legam indisolubil frumusețea de tristețe. Îmi amintesc maldărele de rufe pe care mi le lăsa mama să le calc și de mine în bucătărie cîntînd și călcînd. Nu am ajuns să o văd pe Dolores cînd a fost la București, deși îmi promisese că o să mă ducă. Am suferit. Pe Will you remember m-am măritat a doua oară. La divorț nu am avut coloană sonoră.
Apoi a fost Tom. Și a rămas. Toți cei care mă cunosc bine îmi știu obsesia pentru Tom Waits. Bărbații care m-au iubit au cel puțin o amintire cu mine cîntînd în gura mare la volan Martha sau Waltzing Matilda. Cu Tom mi-a făcut cunoștință răposatul. Cînd s-a dus, am umblat luni în șir cu căștile înfundate în urechi ascultînd pe repeat Rain Dogs. Tom mă scoate și bagă din și în orice stare. Îi iubesc vocea care se schimbă de la un album la altul, versurile și moaca de bețiv mișto. Mi-am dorit să îl văd într-un concert și încă nu mi-am pierdut speranța. A fost la Dublin. A zis că mergem să îl văd, dar nici acolo nu am fost. Să îl aud povestind și cîntînd la pian. Posibil să mă fi apucat pandaliile ăle mari de amor, să mă duc peste el, să răstorn pianul și să îi bag limba în gură. Așa, a scăpat, sărmanul. Dar nu mă las.
Și neapărat, neapărat să mă înmormîntați cu el.
(va urma)
