Urcăm în rata Bacău-Brașov, căci trenuri nu sunt pe relația asta. Șoferul e gras și soios. Plătim și înaintăm pe culoar, eu cu rucsacul în spate, bigudiul mic mult mai lejer. Scaunele sunt ocupate în prima jumătate, găsim un loc mai ferit abia în spate. Pute, iar fie-mea se strîmbă grav: mama, oamenii ăștia au bani să se plimbe, dar de săpun nu au? De duș au auzit? Șșș, îi spun, vrei să ne-o luăm?
Ne așezăm pe niște locuri libere, la spatele autobuzului, îndes rucsacul sus, la bagaje. Mă uit împrejur. Lume nefrecventabilă. În față de tot, două doamne mai spălățele, care vorbesc despre mănăstiri, popi, spovedanii și împărtășanii. Tare și neîntrerupt. Genul habotnic, care linge icoanele și se înghesuie la pupat moaște. Cîteva femei grase și stridente, cu voci sparte, de mahala. Doi cocalari cu mușchii la vedere și tricou contrafăcut, de plastic. Cîțiva bețivi, fără dinți, duhnind a alcool ieftin. Un domn decent, poate singurul, retras pe celălalt rînd, în spate. Doi bătrîni, el șifonat de la băutură, ea cu față de bunicuță, cu guler de dantelă apretat și gentuță de lac. E cald în autobuz și continuă să pută. Eu citesc, fie-mea își adulmecă aproape compulsiv eșarfa, să înlăture mirosul de stătut și jeg din nări. Din față răzbat frînturi de discuții despre slujbe de hram.
La Onești, autobuzul oprește. Ne dăm jos, să lăm puțin aer. În autogară, o bodegă, intrăm să luăm o sticlă de apă. Bunicuța cu guler apretat e în față, cere o sută de tărie la bufet și o dă pe gît în două secunde. Icnește a plăcere, pune paharul cu zgomot pe tejghea și iese, lingîndu-și buzele și bălăngănindu-și poșeta. Eu sunt cu falca picată de uimire. Și părea genul de bătrînă cumsecade pe mîna căreia să-ți lași copilul, îmi zic. Cînd ne întoarcem la autobuz, zarvă mare. Mi se strînge stomacul. Cîțiva bărbați vociferează tare, se ceartă cu șoferul, care nu vrea să mai plece. Pasămite mutaseră niște călători din alt autobuz, cu tot cu sarsanale – cîțiva saci de porumb, care nu încap în spațiul special pentru bagaje, iar ceilalți nu au loc de ei. Înjură, se insultă. Intervin și două femei, cu voci sparte și accent. Ne urcăm în autobuz, șoferul se lasă înduplecat de amenințări să se suie la volan, dar își aruncă sudalme cu călătorii. Lumea vociferează tare, cearta se întinde ca o molimă printre scaune, pînă în spate. Oamenii stau în picioare, să audă și vadă și intervină mai bine. Un malac iese furios pe culoar, cu pumnii strînși, sare la bătaie cu șoferul. Strîng telefonul tare în mîini, mă tem să nu iasă vreo încăierare, ce naiba fac cu fie-mea? Aș suna la poliție, aș coborî, dar ușile sunt închise, atmosfera e tot mai încinsă, malacul a ajuns aproape de șofer, îl amenință cu bataia, șoferul cedează și pleacă de pe loc. Cei cu porumbul urlă ci nu vî convini uăi, lasî cî ni rafuim în garî la Brașov, lasați șoferul sî conducî! Muierile oțărîte se oțărăsc și mai tare cu vocile lor damblagite, noi ne-am făcut mici în scaun și blestemăm clipa în care nu am putut pleca cu mașina. Încet, cearta se sfarmă, se disipează, abia dacă se mai aude cîte o voce ridicată care apoi se stinge.
Autobuzul oprește la un popas. Șoferul ne anunță pauză de 20 de minute. Sus e o biserică, habotnicele se duc să pună o lumînare, ceva. Restul lumii fumează, mai bea o bere. Eu sunt cu ochii pe bunicuță, care se duce ață la bufet, iar, și cere o sută de tărie, o dă peste cap, apoi mai cere una, o suge și abia apoi respiră. E lemn deja, baba, abia vine legănat spre autobuz. Eu mă minunez ca de cele sfinte.
Intrăm în secuime, baba sforăie. La fel și jumătate de autobuz. Mă gîndesc că eu trăiesc sub un clopot de sticlă. Mi l-am făcut înadins. L-am populat cu oameni ca mine. Cu cărți și lucruri frumoase. Umblu prin lume sub clopotul ăsta. Circul cu mașina, mă duc doar unde vreau să mă duc, fac doar ce vreau să fac, frecventez doar oameni pe care vreau să îi frecventez. Lumea mea e sub clopotul ăsta și e o lume frumoasă. Miroase frumos, nu pute ca în autobuzul ăsta. Sub clopotul meu, oamenii nu sar la bătaie, nu se insultă, nu au timbrul vocii hîrșit de alcool, bunicuțele nu se îmbată pulbere cu rachiu ieftin. Iar eu nu mă simt amenințată și înfricoșată. Și e bine cum e.
Dar afară, dincolo de clopotul meu, lumea adevărată așa e. Oamenii mulți nu sunt ca mine sau ca tine sau ca cei pe care îi întîlnesc eu în fiecare zi, în lumea mea. Oamenii mulți, ăia care votează, ăia care îmi decid mie destinul, ăia care decid soarta țării ăsteia sunt ca cei cu care am călătorit în autobuz. Afară, în lumea reală, de dincolo de clopotul meu, e multă răutate, violență, lăcomie, insolență, nesimțire, habotnicie, îndărătnicie, mizerie sub toate formele ei și mai ales prostie. Prostie crasă, rotundă, goală, care te înhață și te izbește în plin. Căreia nu ai cum să îi ripostezi, căci prostia nu știe de argumente.
Și mi se face frică.
