E un an semnificant și complicat pentru mama din mine. Azi bigudiul mic se buletinează, iar la vară ăl mare se majorează. 14 și 18 ani, carevasăzică.
Habar nu am cînd au crescut atît. Și asta nu e doar o vorbă spusă așa. Erau mici și mi se încurcau în picioare și stîlceau cuvinte și acum îmi dau replici acide și sunt amorezate. Tot timpul ăsta a trecut într-o respirație. Și tot greul și opinteala de Fefeleagă postmodernă. Tot ca o respirație. Una adîncă, cu aer ținut în piept pînă la durere. Din greu și urît mai am doar amintiri vagi, blurate. Un miros de medicamente și altul de spitale, cîte o sirenă ascuțită de ambulanță, niște diagnostice scrijelitoare de cortex. Eticheta de single mother. Singurătatea.
Îmi rămîn vii și colorate toate celelalte. Mi-o amintesc pe sărbătorita superbă de azi cum alerga cu părul ei scurt și sculat în cap prin casă, îmi ajungea pînă la genunchi, și striga: Iec Shakila! Iec bondă! Îi intrase în cap că ea e Shakira și e blondă și dacă cumva îndrăzneai să o contrazici cum că ar fi doar fie-mea și brunetă, cu freză tip mop, se supăra grav și repeta tare, să îți intre bine în cap : iec Shakila și iec bondă nu bunetă! În care iec însemna esc, adică sunt, căci logica copiilor bătea la cur gramatica cu biciul: tu ești, eu esc, ce mai e de comentat aici? Din cauza asta noi și astăzi vorbim între noi cu iec, iar unii membrii ai familiei încă îi spun bigudiului Shakila. Și săraca fata s-a și măritat între timp, nu mai e nici așa de blondă și are și propriul fotbalist copil.
Am un caleidoscop de imagini în cap. Cum înclin capul, ele se schimbă, înfloresc, se reîntregesc.
Copiii mei, fetele mele, variantele mele mult îmbunătățite, au devenit oameni prin ele însele, nu mai depind de mine. Dacă îmi las ego-ul liber, asta poate durea. Dacă îl înfrînez, rămîne doar bucuria de a fi reușit pînă la urmă să fi crescut oameni întregi.
Sărmanul poaspăt buletinat a făcut febră flebă azi-noapte, s-a ghemuit în patul meu cum o făcea cînd era mică şi nu reuşeam deloc să mă descotorosesc de ele, eram precisă că vom dormi tustrele pînă la 50 de ani. Şi apoi, prea devreme a venit vremea în care s-au scuturat de îmbrăţişări, de pupături şi a început refrenul lasă-mă-n pace, lasă-mă-n pace. Noroc cu răceala că am putut ţine în braţe azi noapte donşoară de 14 ani, superbă dar cam moale şi fierbinţică şi tuşitoare, de am stat trează de grijă, ca în vremurile cînd orice tuse anunţa o spitalizare iar eu, deşi ele au crescut, tot mama speriată am rămas acolo, adînc, unde numai eu mă aflu – dar numai atunci cînd mă caut.
Godac frumos, dăştept, umoristic şi jucăuş: să-mi şi mai ales să-ţi creşti frumos şi rotund, să rămîi copul vesel şi sclipitor şi cînd te vei fi transformat în femeie – şi hei, mai e atît de puţin pînă atunci! Eu am să mă dau, încet, la o parte, ca să ai tu loc să îţi creşti, dar voi fi aici, totdeauna, să ai pe ce te sprijini.
Şi vorba ta: LMA ţie!
Te iubesc, mic.
Mama
o să mi-o iau pentru poza asta mop, dar nu m-am putut abţine