Azi-dimineață, în satul din Bucovina unde m-a prins vestea că s-a dus, clopotele au sunat îndelung, minute în șir, umplînd tot aerul văii și dîndu-mi senzația stranie că pentru ea bat, deși nu se întîmplase nimic încă. Pentru femeia subțire, împuținată la trup, minte și memorie – ce a mai rămas din ea în anul ăsta de degradare accelerată, dintr-un sat aflat departe de aici. Știam că se duce. Fusese preotul să o împărtășească, încetase să mai miște, mănînce, vorbească. Mama-mare.
Mă întorc acasă, să o ducem în deal, așa cum ne amenință de 30 de ani. Cînd m-eți duce colo, sus, în deal, lîngă tac-to mare a fost propoziția pe care a rostit-o cel mai des de cînd a murit omu-so, Gheorghe. Iar noi rîdeam, mamă mare, tu nu mori niciodată, nu vezi că ești nemuritoare? De 30 de ani strînge bani pentru înmormîntare, tu vrei înmormîntare de padișahă, am tot rîs de ea, dar dacă te înmormîntăm pe sărăkie și mergem în vacanță de banii ăia?, o tachinam, atîta vă trubuie, că apăi viu peste voi și nu vă las în pace, vă bîntui, așa să știți, mie să-mi faceți rînduielile așa ca la oameni și să nu mă plîngeți cînd oi muri, c-apăi dară am plîns eu destul în viața asta, tu băiată, așa să știți. Atîta numa’ cer de la Bunu’ Mniezo, să nu mă lase să-mi chierd bulendrele.
Dar și le-a chierdut. Pe rînd. De ce i-a fost mai tare frică nu a scăpat. Și s-a ținut cu dinții de viață, de viața grea pe care zicea că abia așteaptă s-o lase, pînă în ultima clipă. Faceți ceva că dacă nu mor, le-a zis mamei și mătușă-mii, deși nici nu mai știa cine sunt. Iar ele au făcut, au dus-o aseară la spitalul de care a fugit toată viața și i-au mai prelungit viața cîteva ore.
A fost un an greu pentru mama-mare, dar mai ales pentru mama, care a fost lîngă ea. Sau poate, m-am întrebat deseori în perioada asta, pentru mama-mare a fost ușor, mult mai ușor decît pentru noi cei care am privit-o cum își pierde, pe rînd, memoria, luciditatea, familia din minte, rînd pe rînd.
Curiosul caz al mamei mari: o regresie aproape aritmetică, pînă la starea de pruncie.
Mai întîi i-a uitat pe cei pe care nu i-a avut la suflet. Apoi, încet, încet, le-a dat drumul și celorlalți. Ultima oară cînd am văzut-o, a crezut că sunt un verișor de departe, de acolo, din sat. Mamă, cine e? Alli e, cum cine? E Petro, nepoată-ta!, ei, cum să fie, doară văz clar că e Alli. În schimb, i-a înviat în mintea ei pe cei morți. Tot atunci, îmi spunea cu îngrijorare că trebuie să mergem, că o așteaptă la poartă mama ei. Mama ta e moartă de 60 de ani, încerca să o aducă fie-sa, adică mama, brutal la realitate, dar ea se uita pierdută și întreba: da?, păi și cu casa noastră ce e? Casa e acum vîndută, nu mai putem merge acolo, mamă, of, că toată ziua îți zic și tot uiți, se amăra maică-mea, în timp ce ea clătina încetișor din cap, parcă a necrezare.
A rămas hîtră o vreme îndelungată. Cea mai haioasă perioadă (e drept că mamei nu i s-a părut așa) a fost peste vară, cînd trăia două zile în una singură, treabă care pe mine mă veselea foarte, fiindcă era exact genul ei de farsă, chiar dacă (sau poate tocmai fiindcă) acum era inconștientă. Dimineața se trezea ca oamenii, cerea cafeluța cu lapte, botroșea o vreme, apoi la prînz mînca bine (a mîncat ca un lup în toată perioada asta), iar imediat după masă începea pregătirea pentru culcare. Pe la trei era deja în pijamale și spunea tuturor noapte bună, spre enervarea celor din casă, care nicicum nu voiau să o lase în lumea și timpul ei. Mamă, dar e abia ora trei, nu e noapte!, tu nu vezi că soarele e sus pe cer?, o întrebau supărate cele două fiice ale ei, iar ea dădea din cap, neclintită în viziunea ei și spunea: păi dacă așa vrea Mniezo Drăguțul, să fie soarele pe cer, noi ce să facem?, și mergea netulburată să se culce. Iar trei-patru ore mai tîrziu, se trezea luminoasă, ne spunea bună-dimineața, cerea cafeluța și mai trăia, pînă se însera de tot, încă o zi miniaturizată. Uneori, dacă mă găsea acolo în cea de-a doua dimineață a aceleiași zile, mă întreba: da’ tu te-ai culcat aici, tu băiată? Lăsați-o în lumea ei, le spuneam alor mei, de ce încercați să o scoateți de acolo, oricum nu are sens, nu vedeți?
În ultima vreme, nu a mai știut prea multe. Nesupravegheată un minut, se ridica din pat și cădea, se lovea, tot timpul trebuiau să o păzească ai mei. Uitase aproape tot, dormea mult, o hrăneau cu lingurița – regresase la starea inițială, de bebeluș. Nu s-a mai ridicat din pat. Nu a mai știut cine suntem.
Știam că se va duce, eram pregătită, credeam. Și tot doare de mă rupe. Cu ea odată moare o lume. Moare omul care a fost cel mai bun cu mine în copilăria mea. Omul care a fost de partea mea. Pentru mine. Personajul meu preferat.
Drum lin, mamă-mare. O să îmi fie foarte dor de tine mereu. Mi-ai zis odată că abia aștepți să te întîlnești cu tata-mare. Dacă-l vezi, să-i spui și de noi. Să-i spui că nu o să muriți niciodată, fiindcă v-am pus în cărțile mele și oamenii despre care scrii devin nemuritori. Te-am iubit foarte tare.
Mniezo Drăguțul, cum i-ai spus tu toată viața, să te hodinească pe lumea ailaltă, că pe asta te-ai zbuciumat și tu destul.