Mi s-a făcut poftă să mă tund chilug. Iar. Încă nu știu dacă o voi și face. Am zis mereu că atunci cînd voi scăpa de teve, mă tund la loc cheală. Ani buni am fost tunsă cu mașina, numărul 1, într-o perioadă în care să fii tunsă așa părea un gest de sfidare pe care oamenii îl luau personal. Aveam 19 ani cînd am băgat prima oară mașina în păr, pînă la capăt. Mama a fost atît de supărată pe mine încît nu-mi permitea să vin acasă, în vizită – deja nu mai locuiam la ei – decît cu ceva pe cap, așa că îmi legam o bandană atunci cînd mergeam acolo, să nu o fac de rîs, pasămite. Pe stradă, oamenii întorceau capul, pufăiau disprețuitor sau strigau după mine. Mă mir că nu am luat niciodată bătaie, singură și cheală pe stradă în anii 90. Mă uitam zilele trecute la scena aia din The Danish Girl (must see, by the way) în care Eddie Redmayne iese îmbrăcat ciudat pe străzile din Paris și e urmărit și agresat doar pentru că e diferit și îmi aminteam că așa m-am simțit și eu în anii ăia, mereu, agresată încontinuu, vizual și verbal, de oamenii care pur și simplu nu suportă ca cineva să fie diferit de ei, care iau asta drept afront personal. Mi se striga: pușcărie, curvo, Sinead, eram înjurată, odată m-a și scuipat unul, la metrou în București, cu obidă și ură. Eram prea mică să știu atunci că reacțiile oamenilor sunt despre ei înșiși, nu despre mine, așa că mă umpleam de furie și durere, dar tot nu cedam, tot nu m-am conformat doar pentru că alții nu puteau înțelege și accepta alegerile mele.
După ce am născut-o pe fie-mea, am lăsat părul să îmi mai crească puțin, cam așa cum l-am purtat în toți anii ăștia din urmă, însă la moartea lui taică-su mi-am tăiat din nou, pînă la scalp, podoaba capilară. A fost un statement, mai mult decît orice altceva. Am rămas cheală toți anii de doliu. În 2003, cînd m-am angajat la Pro, eram încă tunsă periuță. În prima zi de muncă, șefa m-a trimis pe teren și mi-a zis să fac un stand-up. Habar nu aveam ce e ăla și, oricum, operatorul meu îmi spusese că așa fac cu toți nou angajații, îi pun să facă stand-up-uri ca să vadă cum dau pe cameră. Seara, m-au dat la teve, așa periuță cum eram, însă la televizor s-a văzut ca și cum aș avea părul prins undeva la spate. După aceea, nu am mai putut să mă tund cu mașina. A început epoca frezelor întreținute la coafor de două ori pe săptămînă, a tunsurilor scurte la hair-stylist, că așa funcționează treaba cînd apari zilnic la televizor. Prin 2004 sau 2005, venise în Pro un băiat responsabil cu imaginea prezentatoarelor și ne-am trezit că trebuie să fim toate blonde. Eu săream oricum din schema prezentatoarei obișnuite cu mecla și freza mea, însă blondă… O să arăți ca o țigancă oxigenată, mi-au prezis colegii, prăbușiți de rîs cînd au auzit că trebuie să devenim cu toatele blonde. Stilistul meu m-a liniștit, lasă dragă, facem să arăți ok, o luăm încet, ajungem și la blond. I-a luat șase luni să mă aducă la un blond nordic, aproape gri, care nu îmi stătea rău deloc, însă era oribil de greu de întreținut și venea la pachet cu păr ars, căci eu am pigmenți foarte puternici peste tot unde am pigmenți. Așa că am revenit la culoarea mea naturelă.
Dar tu păr lung nu ai avut niciodată?, sunt întrebată des. Mmm, nu. Am avut, de cîteva ori, cu chin mare, păr mediu-scurt. Cînd eram mică, alor mei le-a fost lene să spele și pieptene păr lung, așa că mă supuneau la niște freze tip lighean, pe care le executa, în curtea din spate, mătușă-mea. De vreo două ori m-am calificat și eu la freza Mireille Mathieu, care era rezervată soră-mii, că ea era frumoasa familiei, eu puteam să umblu și tunsă băiețește, nu era nicio pagubă. Nu am avut niciodată codițe, bucle, fundițe, clame etc. Cred că mi-ar fi plăcut, dar nu m-a întrebat nimeni. Primeam doar la fotograf.
Apoi am crescut și, pe la începutul liceului, mi-am lăsat părul mai mare, era vai de el, însă aveam nevoie de pleată să o scutur pe metale. Nu a durat mult. Într-a unșpea m-am dus la coafor, cu bani strînși multă vreme și i-am spus coafezei să mă tundă ca pe o eroină din Dallas, nu îmi amintesc cum o chema, care avea o freză franțuzească scurtă, ciufulită. M-a tuns. Răposatul s-a declarat reîndrăgostit de mine cînd m-a văzut tunsă așa, și așa mi-a rămas numele, așa m-am tuns aproape pentru tot restul vieții, cu diferențe date de cel care mă tundea. Fiindcă, contrar a ce se crede, e muuuult mai greu să găsești pe cineva care să fie în stare să tundă bine păr scurt decît păr lung.
În anii din urmă, am mai cochetat cu a-mi lăsa lațele lungi, și, cu ajutor profesional, nu oricum, am atins performanța de a avea un bob scurt. Părul meu e extrem de fin, păr de pisică, nu are volum, cum crește începe să mă enerveze grav. Așa că, de cîte ori îmi vine ideea asta, mă ține maximum cîteva luni, apoi mă duc la Cătălin și îi spun, tunde-mă foarte scurt, iar el rîde și bagă foarfeca tare, iar eu plec mereu fericită, cu părul scurt-scurt. Fiindcă asta sunt eu, nu mă recunosc altfel, îmi par stranie și străină. De altfel, în aroganța mea, am pretenția că îmi stă cel mai bine așa. Uneori primesc mesaje și fotografii de la femei care îmi spun: uite, m-am dus cu poza ta la salon și m-am tuns ca tine, mi-am tăiat părul meu lung, am îndrăznit!, iar eu mă bucur, admit. Întotdeauna mi-au plăcut femeile tunse scurt.
Acum stau pe gînduri dacă să bag mașina sau nu în cap. Mi-e teamă că se vor vedea rădăcinile albe și mă voi deprima extrem. Fie-mea a zis să nu cumva, și așa sunt destul de excentrică, să termin cu ideile astea că mă renegă!