Dar ce frumoasă e, are și tatuaj…, a comentat o doamnă mai în vîrstă la fotografia mea, pusă de un critic literar pe pagina dînsului. Iar mie mi-a sunat aproape a insultă. Dacă aș fi fost o femeie urîțică, cu ochelari și părul prins în coadă de cal cu elastic de borcan, poate aș fi trecut drept o intelectuală demnă de a fi luată în seamă. Dar cu fața asta… și pe deasupra am și tatuaje, chestiune aproape inacceptabilă cultural în anumite cercuri sofisticate și elitiste. Zău, pe cine vreau să păcălesc că am ceva de spus cînd arăt așa? Femeile ca mine stau în dreapta vreunei mașini negre sau conduc decapotabile în drum spre magazine de lux.
Prejudecata asta nu vine din neant. Există un număr relativ mic de femei tulburător de frumoase și de deștepte în același timp. În general, calitățile sunt bine împărțite, ca să ajungă la toată lumea. De fapt, lucrurile sunt extrem de simple. Ne naștem codați genetic să ne perpetuăm specia și adeneul. Treaba noastră primară pe lume nu e să scriem cărți, să călătorim, să cercetăm, să facem shopping și să ne invidiem unii pe alții, ci să ne ducem specia mai departe. Să procreăm. Ca să procreezi, trebuie să te împerechezi. De preferat, cu cineva cît mai aproape de ideal, astfel încît copiii pe care îi faci să fie cît mai perfecți, din punct de vedere genetic. Puternici, sănătoși, ca să poată supraviețui. Informația asta e înscrisă în genele noastre din vremuri imemoriale, atunci cînd nu aveam posibilitatea să alegem cîți copii vrem să facem, ci nășteam mulți, dintre care supraviețuiau doar cei puternici. Acum, ca să atragi pe acel cineva, trebuie să fii într-un fel: fie frumos, fie deștept, colorat, haios, cu moț, coconeț sau măcar albastru. Cînd te naști frumos, e cel mai simplu. Suntem atrași instinctiv de frumos, de simetric, de armonios. Ești frumos, ai rezolvat din start treaba pentru care ai venit pe lume. (Sigur, nu toți oamenii se împuiază, nu toți știu că ăla e rolul lor pe lume, nu toți vor să o facă, însă în codul nostru genetic acesta este înscris a fi țelul nostru primar, ceea ce e destul de logic, dacă stai să te gîndești că dacă nu era așa se ducea omenirea de rîpă încă de la homo erectus încoace, că își băgau ăia picioarele în ea perpetuare a speciei și se termina lumea la ei, gata.)
Cînd ești frumos, nu trebuie să te mobilezi și pe interior, că ești deja amenajat impecabil exterior, e inutil efortul. Iar în epoca noastră, descoperirea asta a revoluționat lumea. Femeia care s-a prins la vreme că atributele ei fizice îi pot aduce bunăstarea, liniștea, adică bărbatul dorit cu cardul la el, s-a scos pe viață. Nu are nevoie să meargă la școli, să citească vreo carte. Maximum să mai potențeze ceva, o țîță, o buză, ca să fie efectul letal. De aia e lumea plină de muieri frumoase de pică, dar îngî-îngî. Pe de altă parte, cele urîțele, sărmanele, trag de ele să aibă verb, să poată umbla la mintea potențialului partener de perpetuare din specia homo sapiens. Că doar de aia îi zice sapiens, nu? Să pună botul și la intelectuale, nu numai la frumușele.
Ca să fii frumoasă trebuie să știi că ești frumoasă. Uitați-vă bine în jur, muierile mișto care sunt și deștepte, alea nu au știut că sunt frumoase. Nu au crescut știind despre ele cît valorează mecla lor. Și instinctiv, s-au amenajat și pe dinăuntru. Nu, nu programat, nu conștient. Niciuna din noi nu se uită în oglindă și se gîndește: pffff, ce nereușită m-a făcut mama, că nu s-ar fi combinat și ea cu unul mai năltuț și cu ochiul albastru să ies și eu mai puțin urîțică, ia să îl iau pe Popper și Hegel din raft ca să agăț și eu un intelectual mai tîrziu, cu care să fac un copil un pic mai reușituț, să pun și eu umărul la dăinuirea omenirii. Nici vorbă. Dacă ești (sau te simți) urîțică atunci ești și nefericită, dacă ești nefericită, iei o carte să evadezi din realitatea asta unde ești rățușcă, nu lebădă, mai iei una și încă una și țac, nu te trezești lebădă, dar te trezești mai cultă un pic în cap și uite așa ți-au crescut și șansele de acuplare, că dacă erai și urîtă și proastă, nici dracul nu te mai lua. Sigur, tu îți spui că povestea asta cu combinatul, cu împerecheatul, e desuetă, trăim o eră nouă unde femeile nu mai au ca rol singular făcutul de copii, dar adevărul e că îți spui asta doar fiindcă ești cam singură și e mai bine să crezi asta ca să nu te deprimi de tot.
Acum, acesta fiind contextul, nici măcar nu mă pot supăra pe doamna din figura de mai sus. Cu fața asta trec drept frivolă, căci frumusețea e frivolă, nu e așa?, și nici naiba nu bănuiește că am mai mult de două rețele neuronale, și alea pe relația shopping. Din nefericire pentru mine, că dacă nu era așa eram mult mai proastă decît sunt și, deci, mult mai fericită, fac parte din categoria muierilor care nu au știu – și nici în clipa de față nu integrează prea bine – că sunt frumoase. Nu mi-a spus nimeni, iar eu nu m-am știut vedea.
Cînd eram mică, nu mi-a spus nimeni, niciodată, că aș fi o fetiță frumoasă. Mi-au zis că sunt deșteaptă, dar nici asta în față, ci ocolit, cînd se lăudau ai mei la musafiri cu notele și premiile mele. Sor-mea era aia frumoasă, am mai spus și aici. Am fost mereu tunsă scurt, băiețoasă, musculoasă, țigănoasă, ai mei nu aveau chef să îngrijească plete lungi, așa că nu mi-a trecut niciodată prin cap că aș fi o fetiță frumoasă. Apoi am crescut. În clasa a șaptea, îmi amintesc perfect scena, eram 4 fete din clasa mea în fața unei oglinzi mari. Eu eram îmbrăcată cu o fustă lungă de blugi. Ne măsuram frumusețea și nurii așa cum fac fetele în fața oglinzilor. M-au pus să îmi ridic poalele, să îmi vadă picioarele. Ce picioare urîte ai, parcă ai fi Madonna! Bleah, ce mușchi, ai picioare de băiat! Să nu mai porți fustă scurtă niciodată! De atunci am rămas cu asta în cap, am picioare urîte, nu pot purta fustă scurtă și nu am mai purtat fustă scurtă o vreme foarte lungă. Acum știu că nu e așa, dar încă îmi țiuie în cap rîsetele alea.
Apoi am început să am acnee. Mă simțeam cea mai urîtă, nu de pe planetă, ci din întreaga galaxie. Aveam cîteva colege rele ca focul care mă amărau și mai tare și îmi spuneau să mă dau cu fond de ten că sunt oribilă, așa că mă ungeam cu generozitate și nu ieșeam nicăieri fără un strat gros de fond de ten pe obraji, pe care ulterior îl înghițea răposatul, săracul. În clasa a doișpea am fost invitată să prezint balul bobocilor. Colega din spate, o domnișoară cu niște ochi verzi tiviți cu gene groase, care își deformase complet coloana din cauză că îi intrase în cap că fundul ei bombat e bunul cel mai de preț pe care îl are, și care visa să își schimbe virginitatea pe o viață îndestulată, lîngă un bărbat putred de bogat, mi-a șuierat cînd a aflat una ca asta: cum să prezinți tu Balul Bobocilor, tu nu te uiți în oglindă ce nasoală ești? M-am uitat. Iar balul ăla l-a prezentat ea.
Acneea a trecut, dar eu tot nu m-am simțit frumoasă, nici după douăj de ani încolo. Mă uitam în oglindă, mă vedeam pe mine, nu o femeie frumoasă. Pe mine și ce nu îmi plăcea la moaca mea. Cînd mi se spunea că sunt frumoasă, eram uimită și mă întrebam dacă ăla vede bine. Nu exagerez deloc. Cînd oamenii se uitau după mine pe stradă mă gîndeam că e pentru că mă știu de la televizor…
Acum știu – la nivel rațional, căci altfel, cînd mă uit în oglindă, tot rățușcă mă văd – că sunt o femeie frumoasă, nu vreau să fiu ipocrită. Știu că aspectul fizic mi-a deschis niște uși, m-a scăpat de niște amenzi în trafic și de niște prietene, dar că mi-a făcut și foarte mult rău. Frumusețea poate fi un blestem, mai ales atunci cînd nu o conștientizezi și nu știi ce să faci cu ea. Frumusețea mi-a adus lucruri îngrozitoare, de care poate aș fi scăpat dacă eram mai urîtă. Invidii. Ură. Gelozie. Singurătate. Viol. Abuz. Există și o sintagmă: singurătatea femeii frumoase. În Cea mai frumoasă femeie din oraș al lui Charles Bukowski, femeia aia încearcă să se automutileze, că nu-și suportă frumusețea și ceea ce atrage ea. În Zorba Grecul, văduva este ucisă tocmai pentru frumusețea ei. Malena… Vă amintiți Malena, nu?
Sigur că e mai bine să fii frumos decît urît, știe și Hagi că e mai bine să fie bine decît să fie rău. Dar eu nu îi sunt recunoscătoare frumuseții mele. Măcar dacă aș fi știut-o, dar așa? Cînd ești frumoasă, oamenii pun botul la carcasă, cine stă să mai vadă cum ești tu pe interior? Cînd ești frumoasă ești automat frivolă, proastă sau curvă. Iar dacă reușești să treci peste prejudecățile astea, oricum nu faci decît să sperii. Cine naiba vrea o femeie complicată, prea frumoasă ca să nu se teamă că i-o suflă altul mai bun, prea deșteaptă ca să o faci din vorbe, prea independentă ca să o poți prosti și cumpăra? Acum nu sunt modestă, doar amară. Pînă și femeile fug, că le eclipsezi și nu se mai mărită, dacă sunt singure, sau, dacă sunt combinate sau măritate, se tem că li se îndrăgostesc bărbații de tine. Mama unei colege, foste prietene, i-a zis explicit să nu mai umble cu mine că nu o să se mărite din cauza mea. Iar o fată pe care o consideram prietenă m-a șters pur și simplu din viața ei cînd am divorțat, fiindcă rămăsesem liberă și i se părea că bărbac-su e cam fascinat de mine… Bietul om.
Știu că sunt frumoasă, a început să fie evident pînă și pentru mine, dar nu mă simt. Cu atît mai mult cu cît frumusețea mea nu e una clasică, nu a fost niciodată. E un paradox cu care trăiesc. Să știu că sunt frumoasă, să trăiesc toate consecințele, bune, dar mai ales rele ale acestui fapt, însă să nu mă simt așa aproape niciodată. Uneori mă plac, am zile bune și zile rele, ca orice alt om. Îmi plac anumite părți din mine, raraeori mă plac pe de-a întregul. Nu mi s-a întîmplat încă niciodată să mă duc undeva și să mă simt ravisantă, superbă, cea mai frumoasă femeie din încăpere. Dimpotrivă. De cele mai multe ori, aproape toate celelalte femei îmi par mai bine îmbrăcate, coafate, machiate, mai slabe, mai tinere, mai frumoase. Par nesimțită că spun asta? Sunt doar onestă. Eu sunt o femeie frumoasă care nu s-a simțit niciodată frumoasă.
Pe ale mele le-am crescut spunîndu-le cît sunt de frumoase. Aia mică, atunci cînd îi spui că e frumoasă rîde și răspunde: mulțumesc, știu. Mă-sa încă nu știe cum să reacționeze la complimente și se izmenește și pare stupidă și ipocrită. Stupidă garantez eu că e.
Nu e nicio scofală frumusețea, atunci cînd nu ai cerut-o și nu știi ce face cu ea. Dar nici nesiguranța nu e mai bună.
De fapt, deși e un clișeu, fumusețea chiar vine dinăuntru. Am văzut oameni, femei îndeosebi, schimonosiți de ură, invidie, răutate. Frumusețea nu se întreține la spa, ci cu bucurie, bunătate și lectură. Strălucirea unui om vine de dedesubtul pielii.