(tot către prietena mea, 2010)
Fă, tu îți dai seama că vorba try walking in my shoes (în românește e aia cu pielea, știi tu care) nu are cum să mi se aplice mie vreodată? Că trebuie trei să umple un singur pantof de-al meu?
Stau de două luni cu niște picturi soooperbe de-ale lu’ fie-mea rezemate așa, că dacă eu nu, atunci cine să bată un cui în casa asta? Și zic să mă duc să mă vântur printr-un magazin de bricolaj să îmi cumpăr un ciocan și două, poate chiar trei cuie. Și cum îmi făceam planul, așa, licăind o cafea, îmi zice aia mare că să mă duc la școală, că m-a chemat profa de română. Am o boală pe astea, nu există. O donșoară bătrână și coafată, afurisenia pământului. Anul trecut nu venea aproape deloc la ore, nu făcuseră copiii nici 3 ore pe semestru, erau pe dinafară cu materia și pentru că am cerut să o schimbe, acum se răzbună pe ăștia micii. Și tu o știi pe fie-mea, deșteaptă, talentată, cap tăiat mică-sa. Zic, perfect, mă duc, bricolez și la întoarcere intru pe la școală să-i iau hoaștii ăleia neamu în vorba aia, de la maimuță la pentium opt.
Și îmi trag pe mine, studiat neglijent, o pereche de pantaloni cu turul pe la gambe, așa și geaca de piele, da’ nu de doamnă, de rebelă. Și cu părul zburlit, cum mă știi. Că știam că aia se luase de pantalonii lu fie-mea, ăia la fel cu ai mei, că ce umblă așa, de parcă ar avea scutec. Îți dau io scutec, bolborosesc în timp ce trag pe mine pantalonii.
Și mă duc mai întîi la bricolaaaj, cu accent. Ciocanu’ ca ciocanu’, dar mă știi că am suflet sensibil, așa că înșfac mai întîi vreo două flori, că veni primăvară, să îmi bucur ochiu’ și terasa. Știam exact unde le pun, practic locul le cerea, nu am avut ce să fac, a trebuit să le iau. Și cum mă vânturam printre ciocane, bormașini, cuie și cuișoare, cu florile în brațe, mă gîndeam așa, că e complicat să fii a nimănui, să nu aibă cine face o pană, cine bate un cui. Mi-am adus aminte că nu am nici lichid de parbriz, că cine să îmi pună. Am luat. M-am uitat la ciocane, de parcă m-aș fi priceput. Am luat unu așa, cu capul potrivit, cum să îți zic. Trec unii, un cuplu. Ăla mă recunoaște, îi dă ăleia un ghiont, se uită și ea cu ochii maaaari. Am strîns ciocanu ăla mai tare în mînă, i-aș fi lipit ăleia privirea plată de eticheta unde scria UNELTE cu o lovitură bine aplicată. Da, cumpăr ciocane, de ce te holbezi de parcă ai văzut un hipopotam albastru? Am de atîrnat două tablouri. Și n-are cine. La casă, un domn în vârstă, cu o plasă mare de pământ. 3 lei, zice casiera. Pfeee, ce ieftin, face hîtru moșu, și se uită la mine și îmi face cu ochiu’, ăștia la biserică ne cer mai mult pe pămîntu’ sub care ne îngroapă. I-am zâmbit, deși mă ofticam că nu vream să mă dezenervez. Rahat, era simpatic moșul. Mă car până la mașină cu ghivece, ciocane, spălător de geamuri, lichid de parbriz și tot Dumnezeu’. Pun lichidu’, Paraziții și mă duc la școală. Mă re-enervasem deja, ca de fiecare dată cînd târăsc singură de plase, băga-ți-ai piciorul desculț în aproapele tău, mai precis în lipsa lui cînd ai nevoie, de două trei ori pe săptămînă, să care sacoșa. Care și pe aia pînă la urmă mi-o car singură, numa’ de-a dreac.
Bat la ușa clasei. Repet: pantalonu’ atîrnînd, geacă de piele neagră, ciufulită. Bat și intru. Hoașca, chioară ca o cîrtiță nu bate până la ușă. Tu du-te la clasa ta, zice cu o voce ascuțită de scorpie regulată ultima oară de soldați în primul război mondial. Înaintez până în mijlocul clasei, imperturbabilă. Pe măsură ce mă apropiam, belea ochii tot mai mari. Se uita contrariată la nădragi, apoi la fața mea. Îi întind o mână, elegant, mă prezint. Madama, hipnotizată și pițigăiată: dar vă cunosc de la televizor. Admir ce faceți de multă vreme. Ba pe mă-ta, în gândul meu. Altfel, zâmbetul meu cel mai cuceritor, ăla cu dantura impecabilă la vedere, mă știi. Sunt mama elevei X, zic. M-ați chemat. Rânjeam, în continuare. Ea îmi rînjea înapoi, fariseic, de i se strepezeau dinții ăia îmbrăcați urît din față. De la atâta ipocrizie i se strepezeau. Fă, să fi fost una oarecare de pe stradă, muci mă făcea gheunoaia. Zdrențe. Îmi scuipa foc pe nări direct pe mufarină. Îmi explica de fie-mea că e element negativ, că uite ce ciufulită vine la școală și cu pantalonii atîrnînd. Zi, Cruella, scuipă tot. Da’ muma pădurii, mucles. Ce să-mi și zică acu’, doamnă, semănați cu fiica?! Și îmi explică, maștera, pe un ton prietenesc așea, de parcă ne băuserăm cafelele împreună de la 10 ani, că fie-mea e un copil foarte bun, dar poate ar fi bine pentru ea să își prindă părul, să nu i se agraveze acneea. Că uite, lucrează cu vopseluri… și că a mințit-o într-o zi cu tema, că nu are caietul, dar era în ghiozdan. Eu mă uitam amuzată la fie-mea, căreia îi străluceau ochii în cap de încântare. Fă, și îi explic că nu sunt modelul coercitiv, că fata e în preadolescență, că are verb, vocabular și gramatica la ea. Și ea dădea din cap înțelegătoooor, fă. Aproba ce ziceam eu. Și era așa de grețos drăguță că nu am putut să îi servesc nimic din ce îmi pregătisem să o spulber. Îmi amintea de ailalată nasoală, cu consecințe mult mai grave, doctorița care l-a nenorocit pe tata, când am intrat în birou peste ea. Vedeam aceeași frică, în ochii amândurora. Mi s-a făcut scîrbă și am plecat. Colegii fie-mii mă iubeau, jur, cu toții, în clipa aia.
Aseară, la masă, zice artista, revoltată cum numai la adolescență poți fi: mama, ce pupincuristă e profa de romă!!! Bleeeah. Cu toate mamele pe care le-a chemat a vorbit urît… și după ce ai plecat mi-a zîmbit scorpia toată oră și mi-a zis să o ascult pe mami. Pe mami, nu pe mă-ta, cum zice de obicei. Și cînd a venit dirigu, mi-a zis, dragă, aveam de gînd să te scot în fața clasei să te umilesc, da mi-a zis profesoara de română că te-ai îndreptat și te-a lăudat!!! Auzi, mama!!! Oricum, mersi că te-ai îmbrăcat așa, m-am prins că pentru mine ai făcut-o. Ăștia de la mine din clasă, după ce ai plecat îmi ziceau numai: ce tare!!!
I-am zis, mamă ce de salată o să speli pentru faza asta, știi nu?