Și am ajuns și la un stuchit distanță de 40 de ani. Nu pare să se schimbe mare lucru. Ieri mi-am zărit chipul printre crengile de liliac pe care le-am îndesat pe măsuța de toaletă și i-am zîmbit. Mi-a plăcut de el. La 30 de ani nu îmi reușea trick-ul ăsta.
La 30 abia reușeam să ghicesc care e drumul corect către mine. Mi-a mai luat cîțiva ani buni să mă așez pe el. Acum l-am încălecat bine, știu exact încotro mă îndrept.
La 40, știu să-mi dau timp și să mă bucur de el. Nu mă mai grăbesc nicăieri, m-am așezat pe mine în mine. Scriam la 38 că sunt cea mai bună și fericită dintre posibilitățile mele, și de atunci am reușit să-mi rămîn. Grea întreprindere pentru o distimică, nu ai spune?
La 40 de ani, am abandonat gîndul perfecțiunii. Nu mi-a ieșit în tot timpul ăsta tînăr, nu îmi va ieși nici la maturitate. Sunt perfectă pentru copiii mei, uneori. Rareori. Sunt perfectă pentru soțul meu, deseori. (Sau mă minte temeinic.) Sunt cea mai bună variantă a mea dintotdeauna și lucrez încontinuu la mine. Dar nu perfectă, niciodată perfectă. Însă merit cîteva rînduri de medalii pentru că mi-am ținut adunate mințile și bulendrele, vorba mamii-mari, de-a lungul vieții ăsteia care ar fi putut să mă învingă în tot atîtea rînduri. Pentru că sunt nebună doar atît cît e social acceptabil. Pentru că am crescut pe puterile mele doi copii foarte mișto. Pentru că am scris și publicat niște cărți. Pentru că îmi împrumut un umăr la creșterea unui festival care să împingă cultura mai aproape de oameni. Vorba lui de Botton, aceste proiecte oferă la fel de multe prilejuri de eroism ca o epopee. Sunt o eroină mediocră a timpului meu. O mamă. O femeie. O autoare minoră.
La 40, mi-am pus la îndemînă o întreagă trusă de instrumente, chei și lupe prin care să privesc existența, pe mine însămi și pe ceilalți, fără să mă mai opresc la suprafață. Și, odată cu asta, compasiunea și afecțiunea pe care nu le-am avut niciodată pentru mine și ceilalți. Cum nu mi-a fost predată iubirea de sine și de semeni în anii în care se deprinde natural, am învățat-o tîrziu și greu, la frecvență parțială. Acum știu, intim, că iubirea e ingredientul esențial pe care alchimistul care a făcut lumea și-a bazat creația.
La 40 de ani, am lăsat jos bîta cu care umblam prin lume și am ales să fiu vulnerabilă, dezarmată și dezarmantă. Și nu m-am simțit niciodată mai în siguranță decît acum, căci arsenalul de arme pe care l-am avut pregătit mereu la îndemînă nu m-a protejat vreodată mai bine decît o face depunerea lor.
La 40 de ani, m-am găsit pe mine în înăuntrul meu de matrioșkă și m-am legănat și îmbrățișat și m-am plîns și asumat. Acum o pot privi în față, fără tresărire, pe fetița mică și smeadă, cu ochii triști și plînși, cu muci curgînzi și căciuliță croșetată. O pot lua în brațe. O pot iubi. O iubesc. Uneori, îi dau voie să rîdă sau să plîngă. Sau să se alinte, căci nu îmi mai e rușine cu ea. O las să se joace. La 40 de ani, în telefonul soțului meu, singurul om cu care mi-am dat nebunească voie să fiu tot ce nu am avut curaj să fiu nici măcar cu mine, sunt trecută: Fetița.
La 40 de ani, simt efluvii de iubire dinspre oameni pe care nici măcar nu îi cunosc și le primesc pe toate așezat, așa cum vin. Nu mă mai lupt, m-am luptat îndeajuns. Doar mă las să primesc. De dat, mereu (m-)am dat, mi-e lesne să o fac mai departe.
La 40 de ani, am învățat să iert și să mă iert. Și să îmi cer iertare, cu inima, oricui simt că am greșit. E o formă de curățire nemaiîntîlnită să spui: îmi pare rău, am greșit față de tine. Iartă-mă.
La 40 de ani, o altă viață începe. Una mai bună, firește. Și nu pentru că viața ar fi bună, în general, chiar Freud zicea că cine a creat Pămîntul nu a avut în plan să fim noi fericiți, ci pentru că nu mai am așteptări nerealiste, pentru că am învățat să iau zilele așa cum sunt, cu bucurie și (ne)răbdare.
La 40 de ani, îmi sunt adînc recunoscătoare mie însămi pentru cel mai de preț dar pe care mi l-am făcut și li l-am făcut celor din jur: să merg și să rămîn în terapie. Să fiu bine, adică.
Fiindcă Gyuri bacsi a avut mereu dreptate, numai eu nu am știut: viața e și frumos și greu, dar mai întîi greu.
foto: Dan Comăniciu