Cînd eram mai tînără, făceam bilanțuri înainte de ziua mea. Mai am și azi texte (prin mailul unde doseam ce scriam) în care contabilizam pe minus tot ce îmi părea că ar fi trebuit să fac și am pînă atunci. Am un text din 2007 unde scriam că nu am casă, mașină, bărbat, realizări mărețe. Aveam doar doi copii și încăpățînarea de nu mă lăsa înfrîntă. Puterea de a munci uluitor. Și atît. Nici măcar pe mine nu mă aveam.
Azi nu mai simt nevoia să fac bilanțuri. Acum contabilizez cine sunt, nu ce am și ce am făcut, deși am și am făcut nu doar ce îmi lipsea atunci ci mult peste. Dar eu nu sunt cărțile mele, eu nu sunt casa mea, mașina mea, eu nu sunt copiii mei, nu sunt blogul meu. Nu sunt nici măcar imaginea pe care o proiectează cei care mă citesc și îndrăgesc sau detestă.
Eu sunt femeia pe care încă o descopăr și pe care încerc să o îmbunătățesc în fiecare zi. La 38 de ani, o mai spun o dată, sunt foarte aproape de cine îmi doream să fiu cînd aș fi crescut mare. Sunt eu, mă las, îmi dau voie să fiu și mi-e tot mai confortabil să fiu eu.
E foarte greu să fii bine cu tine. Să te lași. E un drum chinuitor, pe parcursul căruia mai mult ți-e rău, ca să-ți fie la final bine. E de săpat, de curățat cu dinții cadavrele descompuse ale trecutului, de asumat și interiorizat adevăruri jegoase despre tine însuți/însăți. E muncă de ocnaș. Te poate sminti.
La 38 de ani sunt mai bine cu mine decît am fost vreodată în viața mea. Drumul nu s-a încheiat, ocna e deschisă, mă voi cufunda pînă la capăt, de-ar fi să mă îngroape muncile astea. Nu-mi place mereu ce găsesc. Ce zic, nu-mi place aproape niciodată. Separ grîul de neghină, carne vie de carne moartă, gînd curat de intenție murdară, tristețe de bucurie, plîns de bucurie de lacrimi de neputință. Am adunat grămezi sub care nu mai știam cine sunt eu. Acum încep să mă văd. Deci asta sunt și cu asta trebuie să trăiesc mai departe.
Unii numesc asta curaj. Alții, nebunie. Dezgolire. Eu nu îi mai spun nicicum, căci definițiile sunt, și ele, limitări. Etichete. Iar eu mă aflu la partea în care dezlipesc etichete. Pe unele le trag tare, ca pe leucoplast sau ceara de epilat, dacă preferi. Pe altele, ușor, cu grijă, că doare prea tare. Dezlipesc, reconfigurez, las spații goale să fie umplute cu ce-o fi să vie peste mine.
Am inima și mintea larg deschise. Înspre mine și înspre lume.
Aveam 27 de ani cînd am început procesul ăsta. Mergeam pentru prima dată la terapie. Duceam un sac de traume și dureri, multe dintre ele reprimate. Mă iubeam deloc, mă simțeam urîtă, proastă, nesigură, bună de nimic, de neiubit. În anul ăla, de ziua mea, mi-am făcut tricou cu mine, sperînd că voi începe să țin la mine măcar cît negru sub unghie. Că dacă îmi scriu pe mine că sunt minunată, poate voi începe să cred. Încă nu mă iubesc toată-toată. Am descoperit de curînd, la un exercițiu în grupul de terapie unde mă duc, că am două percepții despre mine însămi: una rațională, adică aia în care știu că sunt o femeie mișto, o pi#dă șmecheră. Și o a doua, irațională, care vine de adînc din interior, în care încă mai văd doar părțile rele, în care sunt deosebit de critică cu mine însămi, mă hulesc și pedepsesc și la care continuu să lucrez, nu ca să o anulez, căci nu aș mai avea echilibru, ci ca să o îmblînzesc. Trebuie să învăț să fiu mai puțin aspră cu mine.
Aveam încă 37 cînd am primit, prin curier, un tricou pe care scrie: Petro, ești bestială. Semnat: un străin. M-am sfiit să-l port, să nu par excedată. O voi face, însă. Pînă voi crede, din toată ființa, că da, sunt foarte puțin mai mult (vorba fie-mii) bestială. Fiindcă, chiar dacă sunt cel mai bine cu mine decît am fost în toată viața, am pornit de la a fi foarte rău și mai am pînă departe.
Pînă la 38 de ani am învățat cîteva lecții, iar pe altele le-am tot repetat, că așa e-n tenis. Habar nu am ce urmează, la mine așa a fost mereu, am luat lucrurile pe rînd, cum au venit, m-am descurcat cu ele cum am putut, nu mi-am făcut planuri, am avut mereu însă visuri care, iată, se tot îndeplinesc.
La 38 de ani sunt, de departe, cea mai fericită dintre posibilitățile mele. Iar eu nu am fost fericită nici măcar cînd eram mică. Încă învăț să fiu, însă acum știu să citesc hărțile, nu mă mai împotmolesc și rătăcesc pe căi greșite.
Mă uit în spate. Mă uit înainte. Mă uit în acum: sunt o femeie al dracului de norocoasă.
Să-mi trăiesc!
