(București, a patra și ultima săptămînă)
Sunt momente în care mă simt înfrîntă, îngenuncheată. Îmi vine să zic: gata, nu mai pot. Plec acasă, descurcați-vă fără mine. Apoi îmi dau seama că nu pot. Și respir în pătrat, cum m-ai învățat tu. Și îmi zîmbesc, cum m-ai învățat tot tu.
E oribil de multă muncă. Informație. Și dorul de casă și de copii și senzația că sunt aici dintotdeauna și că m-aș putea chiar obișnui cu ritmul și nebunia astea. Iar asta mă sperie cel mai tare. Că m-aș putea lăsa atrasă în caruselul ăsta dement și să nu mai fac nimic decît să dorm și muncesc și să nu mai citesc, scriu, să nu mai fac nimic din tot ce îmi place și trebuie să fac.
G. zice că pînă acum am fost parțial detașată și am mirosit florile și am privit cerul (are dovezi în acest sens, m-a fotografiat făcînd-o), că într-o părticică de creier am continuat să fiu poetă și să scriu și acum, că începem producția, trebuie să deconectez zona aia și asta mă panichează.
Could be. Oh, desigur, acum pentru o vreme voi vorbi romgleza, în cap mai ales, cum pățesc atunci cînd îmi stîlcesc limba prea mult, de dimineața pînă seara. Stupid me!
Apoi m-am trezit rulînd pe autostradă către București, cu un apus cînd roz, cînd portocaliu în retrovizoare, cu G. dormind în dreapta și o americancă tînără căreia îi place Tarantino și Garcia Marquez ascultînd și cîntînd împreună cu mine sound-trackul Pulp Fiction.
That’s my favourite scene! You know that there is no such a restaurant like Jack Rabbit Slims in LA? It was the first thing that I looked for when I got to LA. And it doesn’t exist!
Zîmbim. Rulez mai departe cu viteză, timpul ne calcă încontinuu pe urme, suntem mereu în întîrziere, dormim tot mai puțin.
7 (șapte) zile.
It’s gonna be great. It’s gonna be great, îl aud pe „creative” plin de entuziasm tipic american în timp ce scriu asta.
Yeah, it’s gonna be fuckin’ great. All along.
And then you die.