Am visat răul. M-am trezit tremurînd din tot corpul, cu gura încleștată, spunînd Tatăl nostru încă din vis. Nu îmi amintesc decît că acolo era răul, uitîndu-se la mine, foarte concret, foarte palpabil, foarte intens.
Senzația de spaimă care mă împresura și mă paraliza în tot corpul, proximitatea răului în forma lui cea mai solidă – poate o cușcă de unde mă privea un demon?
Am continuat să spun Tatăl nostru și rugăciunea inimii, de cîteva ori. Apoi, cu o luciditate extremă, nefirească, am încercat a-mi analiza visul și cauzele lui. Să fie senzația pe care o port în mine de ceva vreme că am trecut razant pe lîngă ceva rău, destructurant? Că am scăpat, aproape fără să îmi fi dat seama, de un rău camuflat într-un fel de bine? Sau poate poveștile femeilor din grup și propria mea poveste care au răscolit spaime vechi, trăiri, dureri?
Sunt ani de cînd nu m-am mai trezit dintr-un coșmar atît de intens, cu senzații fizice de paralizie și panică. Am respirat și am adormit la loc, temîndu-mă, ca de fiecare dată, că visul se va relua și mă voi întoarce în brațele viziunii.
– Și, acum, ce fac? l-am întrebat aseară.
– You go by. Că cu asta te ocupi tu, fă. Ești specialistă în supraviețuire.
(pictură: Sheleg Vikto)