26 octombrie 2015
Am 38 de ani, iar azi mama împlinește 60. În sat la noi e obiceiul să te sărbătorești cum se cuvine la asemenea vîrstă rotundă, mai ales că urmează și pensionarea. Te faci de rîs dacă nu, iar mamei niciodată nu i-a plăcut să se facă de rîs. De fapt, e unul dintre principiile care i-a guvernat întreaga viața, să nu se facă de rîs în sat. Mama e om cu vază la noi în localitate, e învățătoare, a educat multe generații, lumea o respectă, are un statut ce trebuie prezervat. Așa că tot ce e inadecvat statutului se refulează, se reprimă, se tratează ca și cum nu ar exista. Despre cele mai multe lucruri importante nu am discutat niciodată. De exemplu, tocmai mi-a ieșit un volum, Efectul pervers, în care am pus dureri oribile, multe legate de familie, adică de tata și de ea. Ne prefacem că nu am publicat cartea asta. Eu nu am invitat-o la lansare, să nu o rănesc, ea nu a venit. Nu mă întreabă nimic despre asta, ca și cum nu aș fi scris niciodată cartea aia. Cartea aia e doar unul dintre elefanții din cameră. Avem o turmă uriașă, umplem un palat.
Eu am 38 de ani și nu dau doi bani pe ce zice lumea, ba chiar mă umple furia tare de cîte ori aud enunțat acest lucru din gura ei. M-a durut atît de tare, mai întîi copil, apoi adult, tot ce nu am făcut sau zis ca să nu ne facem de rîs, încît nu am reușit să o iert niciodată. Mi-am petrecut viața încercînd, inconștient, să fiu opusul ei. Mama nu a divorțat de tata, deși asta mi-am dorit toată copilăria. Nu e nimic, am divorțat eu de două ori, ca să-i arăt cum se face. Sau poate am divorțat eu de tata în locul ei, cine știe, la modul simbolic. Tot ce și-a dorit să fiu nu sunt. Nu port hainele pe care le-ar vrea ea, nu am terminat niciodată facultățile începute ca să-mi dau licența, nu îmi educ copiii cum ar fi crezut ea.
Eu și mama nu vorbim decît nimicuri. Nu ne spunem niciodată nimic esențial. Sunt furioasă pe faptul că mi-a transmis compulsia pentru curățenie și relația proastă cu banii. Nici nu mă mai cert cu ea. Mă pregătesc în terapie de un an să am cîndva o conversație reală, în care să-i spun tot ce simt, însă mă simt paralizată. Eu și mama nu suntem doi adulți, eu am rămas copilul, ca în toate relațiile disfuncționale de acest fel. Așa că mă tem la fel ca în copilărie și nu pot vorbi cu ea.
Am venit la petrecerea de 60 de ani cu inima îndoită. Am tîrît-o pe prietena mea care se află, întîmplător, la mine în weekendul ăsta. Fetele au venit de bună-voie. Cînd intru în restaurant, mi se strînge stomacul. Oamenii ăia de la masă sunt niște străini, iar eu nu știu ce caut aici. Prietena mea mă strînge de mînă. O pup rece pe mama, îi dau cadoul. Eu nu știu ce înseamnă un gest real de afecțiune cu mama. Gesturile noastre sunt automate, ne pupăm pe obraji, țoc, țoc, ne ferim una de alta de parcă ne-am contamina cu ceva dacă avem vreun contact fizic mai prelungit. Îmi vine să plîng. Mă așez la masă, sunt acolo familia mea de origini și prietenii mamei, vecinii. Muzica cîntă, soră-mea îi face dedicații, se pupă și își spun că se iubesc, mie îmi vine să vomit. Mie mi-a scris o singură dată că mă iubește, într-un comentariu pe Facebook. Mi-am zis că e ca să nu se facă de rîs. Îi spun prietenei mele că vreau să plec, ea mă roagă să mai stau. Eu sunt străina de la masă. Niciodată nu am simțit mai acut că sunt singură pe lume, că eu nu aparțin lumii ăleia așezate la masă, că nu am familie.
Acasă, tîrziu, plîng ore întregi înfundat în perne. Și simt că durerea aia nu o să treacă niciodată. Mama mea nu mă iubește, nu m-a iubit niciodată, iar asta s-a răsfrînt asupra întregii mele vieți. Eșafodajul meu emoțional este atît de șubred încît stă să se prăbușească la orice adiere. Cum aș putea să mă iubesc eu, dacă nici propria mamă nu mă iubește?
28 octombrie 2016
Am 39 de ani, mama a împlinit 61. De ziua ei mi-a zis că nu are cum veni la lansarea Sfîrșitului nopții, iar eu am mers acasă și am plîns. Apoi, m-am trezit cu ea în sală, voise să îmi facă o surpriză. Dar, ce să vezi, pe mine m-a durut în loc să mă bucure, fiindcă așteptările mele sunt mereu foarte jos în ceea ce o privește. Undeva, în copilărie, așa am ales eu să mă protejez de durere și deziluzie. În ultima vreme, mă pregătesc foarte intens de acea discuție. Știu, a mai trecut un an și eu tot nu mă simt pregătită. Tata e grav bolnav, ne-au spus că e posibil să moară, a fost un an foarte greu, e mereu în spital, intervenții chirurgicale, complicații, i-au cedat rinichii, ne așteptăm la ce e mai rău. Iar asta îmi dă un impuls: cu tata nu voi mai putea sta de vorbă vreodată. Tata e afazic. Tata nu mai poate discuta. Nici măcar nu știu ce înțelege din ce vorbesc cu el. Însă mama e aici și dacă nu vorbesc cu ea, pierd și trenul ăsta.
Așa că, imediat după lansare, stau într-o cameră de hotel și scriu, plîngînd, cea mai importantă scrisoare din viața mea. Nu, nu știu să vorbesc cu ea. E un exercițiu pe care nu îl am. Mi-e teamă de judecată, de rezistențe, de justificări. Așa că scriu, că asta știu să fac cel mai bine. Scriu despre tot ce m-a durut vreodată. Scriu despre cum m-am simțit, despre cum mă simt, despre ce îi reproșez. Scriu și plîng. Mă simt pustiită de atîta durere. Cînd termin, trimit totul pe whatsapp, în thread-ul de discuții unde nu s-a discutat niciodată nimic esențial. Cu fetele mele, mama vorbește des pe whatsapp. Le trimite inimioare și le spune că le iubește. Le întreabă ce fac, discută cu ele, le ascultă. E o bunică bună mama mea. Iar eu simt o strîngere de stomac cînd fetele vorbesc cu ea, se hlizesc și prostesc cu ea pe whatsapp, fiindcă cu mine nu a făcut niciodată așa. Am 39 de ani și simt gelozie față de propriii mei copii cînd vorbesc cu mama, iar asta mă face să mă simt și mai greșită și inadecvată. Mie îmi scrie, rar, să mă întrebe ce facem, eu răspund bine, tata cum e, e la fel, ok, noapte bună, noapte bună și vouă.
Acum i-am trimis sute de cuvinte, toate grele. Închid telefonul și ies la plimbare în prima ninsoare, pe străzile unui oraș străin, unde am fugit singură ca să pot face asta. Ninge și eu plîng și mă tem că am rănit-o, fiindcă nu vreau să o rănesc. Și mă tem că asta ne va strica și bruma de relație pe care o avem. Sau că se va preface că nu a primit nimic, ca de atîtea ori. Sau că nu va spune nimic. Și știu, m-am pregătit în terapie, că orice răspuns sau lipsa lui, este forma ei de a se apăra, de a gestiona durerea, dar nu mă pot împiedica să fac scenarii. De asta am și închis telefonul, să mă pregătesc. Cînd îl deschid, mama mi-a scris: Mă bucur că ai făcut, în sfârsit, această mărturisire si sper sa te ajute în terapie. Te rog sa ma ierti dacă asa ai simțit si dacă ai crezut ca nu te iubesc, dar sentimentul a fost reciproc. Nu cred ca e momentul de justificări, dar ma rog să nu ajungi vreo dată sa plângi pentru copilele tale atât cât am plâns eu ptr tine. Sa stii ca m-a durut si pe mine mult ca nu am fost apropiate cum mi-as fi dorit! Memoria ta retine doar momentele urâte, îmi pare f f rău si cred si ma simt vinovată si doare tare. Te rog sa mă crezi ca nu ai fost nedorită si te-am iubit din prima clipă, te rog sa ma ierti ca nu am reușit sa-ti dovedesc! Sper ca acum ai reusit sa ai familia pe care ti-ai dorit-o si îmi doresc sa fii fericită!
26 octombrie 2017
Am 40 de ani și, azi, mama împlinește 62 de ani. De un an, mama are copil și eu am mamă. Și nimic nu a fost mai frumos și mai transformator decît asta în viața mea. În noaptea aia am stat de vorbă pentru prima data real. Apoi, a avut curajul să vină în terapie cu mine. A stat și a durut-o, fiindcă a vrut să vindece rănile noastre. Cumva, acolo, în cabinetul terapeutei, am simțit că mama începe să mă respecte și să mă trateze ca pe un adult. Acolo am înțeles că am fost la fel de rece cu ea cum am simțit că a fost ea cu mine. Că mecanismele de apărare ale amîndurora, născocite de creier ca să nu ne protejeze de durere, ridicaseră un zid uriaș între noi, dar că pe ambele părți ale zidului era aceeași durere. Că și mama era o ființă rănită, la fel ca și mine, dar eu eram prea orbită de propria-mi durere ca să o pot vedea pe a ei. Am văzut cum ni s-au transmis, transgenerațional, de la străbunica, aceleași tare și credințe, toate limitative, și am avut revelația uluitoare că sunt foarte asemănătoare mamei mele, în multe privințe, oricît m-am străduit să fiu exact invers. Am plîns și am vorbit pentru prima oară în viața noastră. Am învățat să comunicăm și să ne conectăm fizic una la alta. Am înțeles că m-a iubit, dar nu a știut să-mi arate așa cum aveam eu nevoie. Am iertat-o cu toată inima și am început să mă iert și pe mine.
În anul care a trecut, am stat de vorbă aproape zilnic. Ne-am spus lucruri importante. De zeci de ori am pus mîna pe telefon să o sun să îi zic ce mă doare sau ce mă bucură. Nu m-am mai simțit judecată niciodată, ci înțeleasă, conținută, cu toate ale mele. Conversațiile noastre de pe whatsapp s-au schimbat. Încă îmi dau lacrimile cînd primesc inimioare. Am înțeles, încă o dată, cît de definitorie pentru ființa umană este relația cu propria mama, cum în ea stau germenii tuturor suferințelor, mecanismelor de protecție, încrederii sau lipsei încrederii în sine. Cum dragostea pe care o primim de la mame este fundația ființei noastre. Atunci cînd lipsește, toată construcția se prăbușește sau devine extrem de fragilă.
Am 40 de ani și mi-am recuperat mama. În ziua în care am început să scriu romanul, am simțit nevoia să îi trimit ce scriu. Reacția ei a însemnat enorm pentru mine și orice reacție a oricărui critic sau cititor pălește grav pe lîngă asta. Fiindcă eu, inconștient, asta am căutat toată viața: aprobarea mamei. Să-i arăt că sunt și eu demnă să fiu iubită, că știu să fac ceva bun, că o pot face mîndră de mine. Cînd a citit primele pagini mi-a spus categoric să continui, că va fi o carte foarte frumoasă. Iar cînd am terminat-o, a fost atît de entuziasmată de ea, mi-a spus cu atîta convingere că va fi best-seller, că e o carte minunată, m-a felicitat cu atîta bucurie și mîndrie, că aș fi putut să mă mulțumesc doar cu asta, să nici nu o public niciodată.
Pe prima pagină a cărții scrie: mamei mele. Iar cartea ajunge la mine și la ea azi, de ziua ei, iar ea nu știe că i-am dedicat-o. La exact doi ani de la petrecerea aia oribilă, în care m-am simțit extraterestru, de ziua ei, abia aștept să ajung acasă la mama și să-i duc cartea și să-i văd reacția cînd va vedea prima pagină.
Am 40 de ani, dar înăuntrul meu e o fetiță care abia acum și-a găsit mama.
Aceste bucăți au fost incluse în capitolul despre relația cu mama din volumul Privind înăuntru, care poate fi comandat de aici.