În urmă cu zece luni îmi făceam acest blog și pagina lui de facebook. Temătoare. Pe vechiul blog, pe care îl neglijasem grav un an, începuse să fie activitate, așa că am vrut un loc al meu, unde să mă joc. Habar nu aveam ce mă aștepta. Din noiembrie și pînă acum lucrurile au luat-o razna și deși e mai puțin de un an, mie îmi pare multă vreme, căci tare multe mi s-au întîmplat.
Azi, pagina de facebook are peste 10.000 de like-uri, iar blogul a avut peste un milion de citiri. Sunt niște cifre uriașe, pe care mintea mea neiubitoare de matematică nu le poate cuprinde și înțelege. Ce înseamnă aproape 200.000 de oameni diferiți care au citit blogul meu în aceste 10 luni? Cîte stadioane pline, vorba cuiva? Și de ce să mă fi citit pe mine? Ce am eu de spus care să ajungă la atîția oameni?
Habar nu am. Știu doar că nu am scris niciodată pentru trafic, că am scris din mine, ca pentru mine. Și că nu o voi face, niciodată. Că scrisul acesta public mi-a adus nenumărate bucurii, de la aceea uriașă de a fi publicat o carte, pînă la miile de bucurii mai mici care vin zilnic de la voi, cei care îmi scrieți.
Au fost zece luni pline, ticsite. Cu plimbări prin țară la lansări, cu emoții grave, cu oameni uimitori, care mi-au umplut inima de fericire, cu scris mult, cu disciplină, cu foarte multă muncă, pe multe planuri. M-am luat cu iureșul și m-am cam neglijat pe mine, m-am trezit la capătul lor cu anemie severă și oboseală mai mult sau mai puțin cronică. Acum mă menajez, căci în curînd o voi lua de la capăt. Încă nu mi-e clar ce înseamnă acest curînd, poate fi peste două sau patru sau cinci luni, în funcție de cum mă simt și pot, fără să mai trag în felul acesta de mine care mi-a adus prejudicii sănătății.
Deși este un clișeu, o să spun ce simt acum: că visele se pot împlini, dar nu oricum, ci cu multă muncă și onestitate. Față de sine și față de ceilalți.
Nu am pretenția și nu o să o am niciodată că ce fac eu este determinant, esențial. Habar nu am cum (sau dacă) va fi privit scrisul meu mai încolo. Atunci cînd faci parte din tablou, nu poți ieși să îl privești din afară, să îl vezi din ansamblu. O vor face alții, atunci cînd va fi vremea.
Dar știu că am marele privilegiu să am cititori care se regăsesc în scrisul meu, cărora le place să mă citească, iar asta e cea mai mare bucurie pe care un om care scrie o poate avea. Iar eu vă respect pe fiecare dintre voi, am să îmi fac mereu timp să vă răspund fiecăruia, căci un scriitor care își disprețuiește publicul îmi pare un scriitor care se disprețuiește pe sine.
Vă mulțumesc, tuturor și fiecăruia. Și mă înclin. Mulțumesc!
Și, deși am evitat întotdeauna să fac publice cifrele mele, mi s-a părut lipsit de modestie, o să las azi modestia naibii și mă mai las o dată așa cum sunt, privirilor voastre. Și, din seria să moară dujmanii mei, locul 298 în zelist, în cîteva luni de cînd m-am înscris, unde atunci eram pe locul zece mii.
