Mi-am adus aminte de întîmplarea din Ajunul Crăciunului, din subterană. Nu aia lui Dostoievski, ci a clădirii în care locuiesc. I-am văzut cînd ieșeam din lift, era cuplul ăsta de moși bine, genul scoși (așa îmi zicea fosta mea prietenă, moartă și împuțită bine acum, fă, la tine în bloc stau numai scoșii), țoale de firmă, tot tacîmul. Și era ziua de ajun, veniseră de la cumpărături cu mașina lor de scoși, o parcaseră în parcarea subterană unde au acces cu telecomandă doar scoșii. Și se certau de mama focului, îi vedeam prin geamul de sticlă. Iar cînd am ieșit, moșul a trîntit cu năduf plasa cu cumpărături de ciment de i-au mers fulgii. Vorba vine, nu avea fulgi, ci chestii obișnuite de Crăciun, cîrnați, mezelicuri, ceva dulciuri, niște ouă, salate. S-au împrăștiat toate pe jos, sub ochii mei, un ou Kinder s-a rostogolit pînă aproape de gheata mea. Am ridicat ochii, l-am privit. L-am privit cu ochii ăia de parcă nu tocmai ar fi trîntit cu plasa pe jos de nervi, de parcă nevastă-sa nu îl alerga prin parcare țipînd, de parcă nu ar fi fost genul care să facă așa ceva. Și am văzut un tip în vîrstă, cu părul alb, ce părea aproape bonom, suplu, bine îmbrăcat, educat cel mai probabil. Sau era o senzație dată de ochelari. Mi-a înfruntat privirea stoic, jemanfișist: așa, m-ai văzut făcînd un gest de căcat, pot și mai mult, așa și? Am zîmbit și am ieșit, iar estimp nevastă-sa culegea grăbit, aproape panicat, produsele și le băga la loc în plasă, bodogănind, uite cum ne faci de rahat de față cu lume, să ne vadă lumea, să rîdă de noi. Am urcat în mașină, nedumerită. Era Ajunul Crăciunului. Știu, am mai zis, subliniez acum fiindcă na, e o zi importantă, în care oamenii stau în jurul bradului și dăruiesc și primesc și se iubesc sau măcar se prefac că fac toate astea, de dragul tradiției și a facebookului. Uite o familie românească tradițională, mi-am zis. Intelectuali fini, oameni cu bani, hailaif, cum ar veni. El aruncă cu plase, ea le culege. Asta, în public. Acasă la ei, unde nu îi vede lumea, cum o fi fiind? O bate după sau înainte să arunce cu produse? Sau poate doar o înjură, poate e un gentleman, na, nu o atinge ca toți țăranii. Așa zicea tata-mare cînd ne amenința: să vezi cînd te-oi atinge! Era rău să fii atins, mai bine te lipseai. Tata-mare nu ne atingea, el doar ne amenința și înjura în registru bisericesc, cu anafură, sfinți, cristelnițe și Dumnezei, alea laice nu erau pe gustul lui. Aș fi putut pune pariu că în seara aia, la masă, cu musafiri și tot restul de chestii, în noaptea de Revelion și multe altele asemeni au fost cuplul perfect, oamenii căsătoriți de mulți ani, invidiați, cum faceți, domle, să arătați așa bine împreună după atîția ani, iar ea poate a chicotit, flatată și ușurată că nimeni nu a văzut că mai devreme a cules de pe cimentul parcării subterane produsele de pe masa de Crăciun pe care le aruncase bărbac-su, într-o criză aproape publică de furie. Bine, era tipa aia, ea i-a văzut, dar ea nu știe cine sunt, nu e acolo să-i deconspire. Și poate alte doamne de la masă, bine coafate, nefericite, au suspinat gîndindu-se cît ar fi dat să fie și ele așa norocoase, să aibă un bărbat așa de mișto, uite, nici burtă nu are la vîrsta lui…
Și mi-am adus aminte, iar, că fiecare dintre noi trăim nu una, ci trei vieți: aia pe care cred alții că o trăim, aia pe care credem noi că o trăim și aia pe care o trăim, de fapt.
Bufnițe.