(jurnal, aprilie 2010)
timpul e o percepție personală, băi. știu că e truism, mă doare-n adidasul drept că e truism. e așa de truism că nimeni nu se mai gândește la sensul lui. nu e nimic, m-am gîndit io azi. în timp ce alergam. știi cum alerg? ți-am mai zis, de parcă aș avea o destinație, iar destinația aia ai fi tu. alerg de nebună, cu gluga trasă pe cap, printre copacii înmuguriți, în ciripit de mierlă. și trag pe nas aerul ăla mișto de pămînt reavăn și flori de corcoduș albe și pe urechi, până în cortex, sunetul de mierlă și de vînt primaveril ușor nervos, dar nu mult, numai cît să îmi înfioare puful de pe gît. alerg și gîndurile aleargă și ele. azi, par egzamplî, m-a alergat gîndul ăsta: am 33 de ani imediat. și mă simt de 17 și 60. în același timp. mă simt la ambele capete ale vârstei, deodată. fiindcă am trăit în ăștia treijtrei de ani mai mult decît orice om de 60. mă simt obosită și copleșită. și bătrînă, cumva, la finalul a minimum două vieți gata trăite. și în același timp mă simt la începutul unei vieți. gata să o iau de la capăt, ca la 17 ani așa. nu are sens, știu. dar așa mă simt. pe cît de bătrână pe atît de adolescentă, pe cît de moartă, pe atît de vie. pe cît de obosită pe atît de plină de energie. pe cît de gata să renunț pe atît de pregătită să încep. la sfîrșit și la început. nemuritoare, nemuritoare, dar cîte vieți poți să ai într-o singură viață?