trebuie că am plecat de acasă în jur de ora zece, întîrziată și grăbită, ca de obicei. sigur, am dat drumul la muzică și am ascultat ceva, poate placebo, tare, ca în fiecare dimineață. am același playlist de ani întregi – cîteva sute de piese pe care le știu pe de rost, pe un memory-stick. fără dubiu, ploua în ziua aia, iar eu musai că încă tușeam. tare tușeam. trebuie că m-am apucat de lucru, la agenție, după cel puțin o cafea și poate o felie de pîine prăjită cu unt destinată altcuiva. trebuie că și în ziua aia am stat în ședințe, discuții, flipcharturi. la prînz, am comandat ceva și am mîncat în fața laptopului, cu un ochi în facebook. am răspuns la mesaje. peste cîteva zile lansam la tîrg o carte despre singurătate, așa că i-am făcut eveniment. nu am observat nici atunci că afișul era greșit, abia a doua zi și fără să îmi treacă prin cap cum îmi va schimba asta viața. sigur am rîs cu dada, ca în toate celelalte zile. în ziua de dinainte să apari.
trebuie că nu am mîncat nimic la cină, poate doar un măr, în timp ce am continuat să lucrăm. în nicio seară din lunile alea nu am ajuns acasă decît foarte tîrziu. neapărat, am sunat-o pe cea mică de cel puțin trei ori și pe cea mare o dată. cu ochii înroșiți și obosită frîntă, trebuie că am condus spre casă pe pilot automat, fără să observ frunzele lipite de asfalt și ploaia rece. neîndoios, în parcare, m-am uitat cît e ceasul pe bordul mașinii – 23, probabil, și am oftat. în casă musai că era cald și cea mică musai că mi-a turuit povestea zilei ei, cu entuziasm. sigur, am rîs și apoi am trimis-o cu greu la culcare, ca în fiecare seară. apoi, negreșit am făcut un duș și m-am cuibărit în patul mare, ascultînd toropită cum ploaia lovește geamul terasei. am adormit imediat, fără vreun gînd, prea obosită să observ măcar cît sunt de tristă și de goală și cît de nimic îmi sunt zilele. în ziua de dinainte să apari.
(it’s funny, but I had no sense of living without aim/the day before you came)
