Mă desprind ușor din îmbrățișarea adormită a omului meu și pășesc și mai ușor din cameră, să nu-l trezesc cumva. Nu sunt funcțională de-a binelea, am ochii întredeschiși. Bîjbîi pe holul pe care nu-l cunosc către una dintre terase, de unde se aud țipetele sfîșietoare de pescăruș care m-au trezit. Deschid ușa și-i văd, păsări mari, neliniștite. ȘȘș, le zic, ce aveți cu mine, de ce plîngeți la geamul meu? Peste blocuri, spre mare, se mijește o geană de lumină. Socotesc în cap că se crapă curînd de ziuă, să fie șase aproape ceasul. Mă duc la baie, apoi intru în camerele fetelor, pe rînd, cu grijă, să nu cumva să le tulbur somnul. Una a adormit cu caietele din care învățase în pat. Doarme liniștită, cu băluțe, cum le place lor să zică. Cealaltă e răsfirată pe tot patul, doarme atît de profund încît aș putea aduce o fanfară și nu aș reuși să o trezesc. Sunt atît de frumoase și cuminți, iar sub chipul transformat, de adolescente, încă pot vedea chipul copiilor mei mici atunci cînd dorm. Simt cum sufletul mi se umflă ca un balon care stă gata să explodeze. Mă întorc, tiptil, în camera noastră, mă bag în pat lîngă celălalt copil al meu adormit. Mă simte și se trage aproape de mine, apoi adoarme instantaneu înapoi. Un țipăt de pescăruș sfîșie iar liniștea dimineții care se începe. Închid ochii și încerc să filmez de sus, mental, imaginea asta. Și îmi dau seama că eu, sceptica, tragica, nefericita de altădată, trăiesc un moment rotund, plin, perfect. Că fix în momentul ăla, în apartamentul ăla neașteptat de uriaș luat de pe booking, într-un oraș atît de familiar lui și atît de puțin cunoscut nouă, orașul în care am născut-o pe una dintre fete, în timp ce ei toți dorm, inconștienți, eu sunt fericită. Și plină de iubire și recunoștință.
Mașina aleargă pe autostradă, cu Arctic Monkeys tare în boxe, la cererea pasagerelor din spate, foarte vesele și puse pe șotii. Mai devreme, înainte de plecare, mă alergaseră prin mall la propriu, eu o luasem la fugă fals îngrozită de perspectiva unui nou atentat la portofel, iar ele m-au urmărit rîzînd, iar cînd m-au prins l-au luat complice pe bărbatu-meu în a-mi explica că, dacă le iau diverse obiecte absolut necesare supraviețuirii de la Sephora (tanti mama lui Bonnie și Sabina, ia-le lui Bonnie și Sabina rimel albastru pentru ochiul lui Bonnie și ruj roșu pentru buza Sabinei, tanti mama lui Bonnie și Sabina ia-le lui Bonnie și Sabina…) vor declara că ăsta a fost cel mai mișto family trip ever și nu am cum să ratez șansa asta. Le-am luat, ce să și faci, cînd miza e atîîîît de mare. Plus că am primit pupături și chiar un family hug, fix acolo în mijlocul magazinului, sub ochiul vigilent și uimit al bodyguardului. De altfel, primisem dezlegare chiar și la femili selfi, ori așa privilegiu nu pupasem eu de hăhăăă. Așa că acum stau pe scaunul din dreapta și le aud cum se hlizesc ca două beșnițe și îmi saltă corazonul de bucurie. Mama, uite ce lumină tare pe cer!, dă-ți nasul la o parte din poza mea, țac, țac, țac. Și iar rîd, beșnițele. Eu respir lumina purpurie și crepusculară care tivește orizontul, în stînga se scufundă un soare uriaș și tot mai sîngeriu, înmuind totul într-o lumină auriu-roșiatică, de aur topit, aproape orbitoare, iar în dreapta o lună imensă, rotundă, plină, perfectă, precum clipa mea de cu o seară înainte. Și palidă, alb de palidă. Îmi scufund complet mintea și retina în lumina aia, urmăresc linia cîmpurilor și zăvoaielor verzi, a pomilor de zarzăr înfloriți, respir imaginile alea cu nesaț, cu conștiența faptului că niciodată nu vor mai fi la fel cum sunt fix în momentul ăsta, în secunda asta a primăverii, că trebuie să mă încarc exact atunci de ele, să le fixez în laboratorul meu foto interior, negativ după negativ. Mîna lui se odihnește pe piciorul meu, fetele continuă în spate sarabanda (tocmai au descoperit că viața lor nu are fir de valoare fără o pereche de niubelenși, orice o fi însemnînd ăia), tanti mama lui Bonnie și Sabina, ia-le și lui Bonnie și Sabina cîte o pereche de niubelenși, je suis une povre child, tanti mama lui Bonnie și Sabina, viața lui Bonnie și Sabina nu poate continua fără cîte o pereche de niubelenși… Și apoi rîd tare, ca niște copii care au făcut o boacănă.
Și sunt iar violent fericită și complet îndrăgostită de ei, de noi împreună. Și-mi dau voie să mă afund în sentimentul ăsta cald și bun, în aerul amurgului auriu, ca într-un înveliș lichid, amniotic. Și știu că dimineață mă vor enerva cînd va trebui să se scoale (mama, lasă-ne în pace, nu ai citit că e o crimă să trezești adolescenții înainte de 10, ce fel de mamă ucigașă de copii ești tu), că ne vom și irita unii pe alții, că ne vom certa uneori, apoi ne vom pupa și împăca și vom discuta despre fiecare lucru mic care ne deranjează, că nu se vor ține de toate promisiunile făcute, că mă vor repezi și supăra, că îi voi supăra și eu pe fiecare în parte și că nu va fi mereu idilic și roz cu mov și cu sclipici, cum zicea bigudiul mic cînd era foarte mic. Dar că ne iubim și ne avem unii pe alții, că pentru prima oară în viețile noastre de oameni și copii ceva mai mari și mai conștienți suntem o familie așa cum ne-am dorit, și-au dorit, și nu am fost în stare să le ofer pînă acum. Și că, dincolo de orice clișee, truisme și citate motivaționale, all you really need is love. De iubire conștientă, cu atenție la sine, cu sinceritate extremă față de tine însuți și cel de lîngă tine, iubire sănătoasă. Și cu acceptarea că nu suntem și nu vom ajunge niciodată perfecți, nici părinți perfecți, nici soți perfecți, nici copii perfecți. Ci doar niște variante tot mai bune ale noastre, asumate. Și cu multă muncă grea. Dar apoi vin momentele astea și plătesc totul, cu vîrf și prea îndesat.
