Tatăl meu obișnuia să mănînce 3 porci pe an. La propriu. La noi în casă nu a existat mîncare fără carne, nici în posturi, că și atunci mama îi gătea lui separat cu multă carne. Dacă se întîmpla ca o ciorbă să nu aibă hălci întregi, întreba ironic, ce ciorbă e asta, cu bicicleta? Eu nu înțelegeam, cum adică ciorbă cu bicicleta și îmi explica că trebuie să te plimbi cu bicicleta prin ea ca să dai de vreo urmă de carne și de aia se cheamă așa. Auzeam des cînd eram mică expresia asta.
Tata a vut mereu o sănătate bună, tensiune mică, om activ. Pînă nu a mai avut-o. Adică devreme. Mai întîi a avut nevoie de 3 stenturi la inimă. Vene îngroșate, colesterol și tensiune mari, a trebuit să se lase de fumat, i-au dat regim, nu a ținut cont, a mîncat tot ce i-a plăcut. Apoi a făcut atacul cerebral, care l-a lăsat legumă. După luni întregi de fizioterapie, a reînvățat să meargă, dar una dintre părți a rămas inertă, cea dreaptă. I-a fost afectat și centrul vorbirii, așa că nu mai poate vorbi, ne înțelegem cu el extrem de greu. Din omul puternic, activ, care făcea absolut orice a devenit un om bătrîn, trist, neputincios, care își tîrăște piciorul, nu se poate exprima și are nevoie de ajutor pentru absolut orice. Mîncarea i-a făcut asta, i-au spus-o toți medicii. Și azi refuză orice fel care nu conține carne, deși are interdicții clare de la doctor. Un al doilea atac i-ar fi fatal.
Azi am citit asta. Un studiu al OMS care spune clar că în 20 de ani, incidența cancerului cauzat de stilul de viață va crește cu 70%. Studiul ăsta, făcut de specialiști, spune limpede că ceea ce mîncăm, bem și fumăm ne îmbolnăvește. Știm și noi, de altfel. Nu cred că e cineva care simte, cînd dă pe gît cola, cum se vitaminizează și se imunizează. Să fie clar, nu sunt un apologet al vreunei diete sau vreunui stil de viață la modă. Nu cred în extreme, care îmi par periculoase, sub orice formă a lor. Nu predic despre ce cred eu că e corect și bine, nu disprețuiesc pe cei care cred altceva, nu vreau să bag pe gît nimănui nimic, în genere nu vorbesc deloc despre asta, îmi văd de treaba mea căci fiecare e liber să aleagă ce dorește pentru viața lui. Nu am pretenția că dețin adevăruri universale, nu am certitudini. Dimpotrivă, atunci cînd începi să citești despre alimentație rămîi fără niciun fel de certitudine, se spulberă tot ce credeai că știi, ce ți s-a spus de cînd erai mic, iar noile adevăruri sunt și ele puse la îndoială de și mai noi studii și cercetări științifice. Ce e evident pentru toată lumea e că suntem autodistructivi, ne-am batjocorit planeta și sănătatea. Sigur, nu spun că dacă mănînci sănătos nu o să te îmbolnăvești, căci cancerele nu vin numai din alimentație, însă nici nu cred că putem privi cu fatalism povestea asta, dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noștri, căci pe ei îi iubim și nu le vrem răul, nu?
Singurul adevăr pe care îl dețin, subiectiv, este acela că ceea ce am ales pentru mine mi-a făcut bine, un adevăr măsurabil și concret. Atunci cînd sunt întrebată, răspund. Azi am ales să vorbesc despre asta în speranța că ce am trăit și experimentat eu poate folosi cuiva. Și dacă un singur om își va pune o întrebare și va începe să se documenteze și să schimbe ceva și tot merită efortul.
Eu am avut o sănătate șubrezică mereu. Muncă multă, odihnă puțină, mîncat prost, iar peste toate, lupta cu depresia și anxietatea, m-au pus pe butuci de multe ori. Nimic foarte grav, dar multe și mărunte. Operație de colecist – boala supărării, în popor, amigdale scoase după 2 ani de infecție continuă tratată cu moldamin, nenumărate enterocolite, gripe, pneumonii, boală inflamatorie pelvină cronicizată, spitalizări, antibiotice. Leșinuri, atacuri de panică, spasmofilii. Am înotat prin ele, eram și tînără. Acum vreo 3 sau 4 ierni, am făcut o gripă cumplită, porcină, pare-se, care era să mă pună cu roțile în sus. Ajunsesem atît de slăbită că nu îmi puteam ridica singura cana cu ceai. Un coșmar de-a lungul căruia am înțeles că de gripă se poate muri, că nu e glumă și joacă. Nu am făcut nimic să mă pun pe picioare, am continuat să trăiesc ca și pînă atunci. Un an mai tîrziu, tot iarna, m-am ales cu infecție urinară. Nu era prima dată, am sunat medicul, era weekend, mi-a zis ce să iau, am plecat pe pîrtie, eram de serviciu, să fac niște știri, niște directuri, ceva, nimic nou, am muncit de nenumărate ori bolnavă. De data asta, însă, urinam sînge… O bacterie cu nume sofisticat – nu, nu Ecoli, alta, nu îmi amintesc acum și e mai bine așa, se aciuase în vezica mea și nu mai voia să plece. Femeile știu despre ce vorbesc, cum sunt simptomele bolii ăsteia. 6 luni am fost bolnavă. 6 luni, adică mai bine de 150 de zile în care am simțit continuu că dacă nu mă duc la baie fac pe mine, deși nu aveam ce face, doar senzația. Usturimi pe uretră, dureri, nopți cu sticle calde pe pîntece, insomnii. Am schimbat 4 medici, am ajuns la Fundeni la profesori-doctori, am făcut analize costisitoare, tratamente pe venă sau pe uretră, da, pe uretră, cu un dispozitiv care introducea un lichid care ar fi trebuit să ucidă bacteria, dar bacteria era rezistentă, tot mai rezistentă. Cu fiecare antibiotic pe care mi-l dădeau, pe venă, de obicei, devenea tot mai șmecheră. Făceam analize de urină o dată la cîteva zile, dar nu era bine deloc. M-au bănuit de TBC localizat acolo, m-au trimis de la unii la alții, m-au ciuruit cu medicamente, m-au ruinat. Pe fundal, sigur, munceam, cu branula în mînă, în frig, afară era iarna aia cu -31 de grade la Întorsura Buzăului unde mă trimiteam să fac o știre, deși eu nu aș fi avut voie să ies din casă. Dar asta e altă poveste. Spre primăvară, m-au internat și mi-au făcut, conform antibiogramei, un antibiotic extrem de puternic, din cele care se fac atunci cînd nu mai există soluții, la septicemii și alte alea. Am stat internată 10 zile, m-au perfuzat, tratat, păream că încep să fiu bine, analizele ieșeau bine. În ziua externării, ajunsă acasă, toate simptomele s-au reluat. Am făcut un atac de panică nasol. Nu îmi venea să cred că după 6 luni de tratamente sunt la fel, era imposibil să concep că nu mă fac bine, că mizeria de bacterie nu se lasă ucisă, că iar nu pot dormi, că iar doare, că iar…
Și am decis să nu mă mai duc la medici alopați. Mi-am făcut programare la un homeopat bun – la recomandarea unei doctorițe din spital, de altfel. Mi-a dat niște biluțe mici și dulci, după ce am stat de vorbă cu ea vreo oră. Am luat biluțele, fără mari speranțe, dar cu seriozitate. A treia zi mi-au dispărut simptomele. Peste 2 săptămîni, bacteria. Haide frate, am zis, nu are cum! Am repetat analizele. Erau perfecte. Apoi m-am ținut de ce mi-a zis, pe termen lung. La ea am auzit prima dată de alcalinizare – urina trebuia să aibă PH mare ca să nu mai poată trăi bacteria. Ceva de genul încercaseră și medicii, îmi dădeau să beau bicarbonat cît eram în spital, dar fără să îmi explice. Nu mi-am schimbat stilul de viață imediat. Homeopata mi-a făcut un test al pielii, care detectează carotenoizii, nivelul antioxidanților din organism, adică imunitatea, eram praf. Cel mai mic nivel. Am început să citesc. Despre alcalinizare, despre renunțarea la carne, despre imunizare. A durat cîteva luni să mă informez. Am citit cărți scrise de specialiști, pro și contra, mi-am făcut o părere și am zis hai să încerc. Am renunțat la carne și am început o detoxifiere puternică. Am băut sucuri verzi, am luat spirulină, am mîncat mult crud, multe fructe, multe legume, multe nuci și semințe. Șase luni mai tîrziu, imunitatea îmi crescuse pînă la un nivel sub cel superior. Doctorița mi-a zis că ea nu a mai văzut așa ceva. Sunt 2 ani de atunci. Nu am mai fost niciodată bolnavă. Niciodată. Au trecut 2 ierni și eu nici răcită nu am mai fost. Pentru prima dată în viața mea de adult, sunt sănătoasă tun. Sigur, dublez alimentația cu sport, kangoo, urcat și coborît 7 etaje pe jos zilnic, snowboard și de cum se încălzește, alergat în pădure și bicicletă în loc de mașină, dar asta nu e ceva nou, sport am făcut de cînd mă știu, sunt dependentă de mișcare.
Nu mai mănînc mîncare procesată și nici carne. Sigur, am mai fost tentată să gust și nu m-am abținut, repet, nu cred în extreme și nu cred că dacă simt nevoia să mănînc ceva e un capăt de lume, mă comport firesc și natural. Am gustat și carnea, nu mi-a plăcut, era fadă și nu mai semăna cu ce țineam minte. Nu sunt raw-vegană, din tot ce am citit cred că raw-veganismul este o extremă alimentară, potrivită în boli grave. Sigur că gătesc și astfel de rețete, unele sunt delicioase, mai ales dulciurile și nici nu îngrașă, dar nu aș putea și nu mi se potrivește mie să mănînc sută la sută crud. Mănînc pește de captură, brînzeturi proaspete dar și din cele franțuzești pentru care am o slăbiciune, ouă bio de la țară și de prepeliță. Ouăle de prepeliță sunt medicament curat, numai studiați și vedeți, iar eu am și o sursă excelentă, o fermă de lîngă Brașov care mi le livrează acasă, proaspete din ziua aia. Beau lapte făcut de mine din migdale, caju și nuci, sucuri verzi, sucuri cu polen crud, iau spirulină – care are cea mai bio-asimilabilă proteină din toate proteinele care există, dar toate astea le fac moderat, cînd simt nevoia și am rețete delicioase, ca să nu le înghit cu greu, ca pe niște medicamente. Gătesc multe legume în feluri minunate, paste integrale, salate sofisticate sau dimpotrivă, mănînc regulat avocado, nu consum deloc sucuri carbogazoase, chestii procesate și pline de chimicale. Sigur că mai mănînc un pateu cu brînză sau o pizza vegetariană cînd mi-e poftă, iar pîinea o fac eu sau o cumpăr de la o brutărie care face pîine cu maia, integrală.
Copiilor, că sigur vor sări cei care au grija copiilor altora, nu le-am impus stilul meu de viață, dar sigur că au gustat și le place și că mănîncă mult mai sănătos acum decît vreodată, căci mîncarea pe care o fac e chiar bună și nu se pot abține. În paralel, am pui de țară în congelator și le gătesc supe și mîncăruri cu carne și, bineînțeles, pește. Cea mare are perioade cînd refuză carnea, le avea dinainte de a fi făcut eu schimbarea, dar și perioade în care simte nevoia și mănîncă. Ea își simte cel mai bine organismul, la fel cum fiecare dintre noi ni-l simțim pe al nostru. Eu am ales așa fiindcă asta mi se potrivește mie, așa mă simt eu bine și nu altcumva.
În aștia doi ani mi-am auzit o mulțime. Ultima dată ieri, pe facebook. Că mănînc numai ierburi, că o să văd eu ce nasol o să îmi fie, că e o modă, că e o prostie, etc. Tuturor, le zîmbesc cu căldură și nu mă obosesc să le aduc contra-argumente. Practic, pentru orice argument îți aduce un mîncător de carne există minimum două studii științifice, făcute de specialiști și cercetori, care susțin vegetarianismul sau veganismul, e o luptă inutilă și sterilă din care nimeni nu are de cîștigat. Singurul meu argument, pe care l-am ținut pînă acum pentru mine, e sănătatea, starea mea de bine, care e palpabilă și măsurabilă în analize, pentru cei care nu mă cred pe cuvînt. Sunt de acord că în ultima vreme curentul raw-vegan a prins la multă lume, în special femei, că există mulți fanatici, că e prost-înțeles, că e plin de oameni care fac o defavoare modei ăsteia. Fiindcă e greu să lași tot ce știai, să începi brusc să mănînci crud, multe dintre mîncărurile astea nu sunt gustoase, așa că se rezumă la 3 salate și ajung la medic cu analizele prăbușite, iar lumea arată cu degetul fără să știe că de fapt individul e de vină, nu stilul adoptat. E nevoie de informație, multă informație. Nu poți renunța la ceva pînă nu știi cu ce să înlocuiești ca să nu faci mai mult rău decît bine. Trebuie echilibru și determinare și mai ales să nu urmezi orbește mode, ci să afli ce ți se potrivește ție. Nu, nu vreau să trăiesc mult, nu mi-am propus să mor sănătoasă, cum mi se rîde în nas, vreau doar să nu mai umblu din medic în medic și din spital în spital, ca pînă acum și cu chestii mai grave. Cred că va veni o vreme, iar studiul OMS o arată clar, cînd oamenii se vor îndrepta de nevoie către un stil mai sănătos de viață, după ce vor da de citostatice și radioterapii și durere și moarte. Eu nu mai vreau la spitale. Am fost de atîtea ori. Pentru mine sau pentru copii. Am multe texte scrise în zile de spitalizări, cînd zăceam pe vreun pat de-al vreunei rezerve, cu cîte un ac înfipt în venă. Unele le-am pus aici, pe altele le voi pune sau poate nu, nu contează. Nici nu am intrat în vreo psihoză legată de alimentație, pur și simplu sunt mult mai informată și atentă la ce mănînc. Înainte să bag în gură îmi pun întrebarea dacă ceea ce urmează să introduc în mine mă ajută la ceva sau dimpotrivă, îmi face doar rău. Pare complicat, știu, pare deloc gustos, dar nu este deloc așa, dimpotrivă. Mă mai întreabă oamenii, păi tu ce mănînci, dacă nu mănînci carne? Și eu mă gîndesc că nu știu ce naiba mîncam înainte, carne și cartofi, mezeluri și pîine, brînzeturi și cam atît… Abia acum am descoperit gustul mîncării, al gătitului, am în frigider și dietă chestii de care nici măcar nu auzisem înainte, super sănătoase și excelente la gust, încerc rețete, mă minunez și tot așa.
Iar aceasta nu e o dojană, nici vreo aroganță, nu mă cred mai deșteaptă sau mai bună decît nimeni altcineva, cred că fiecare are dreptul să aleagă pentru el. Am vrut doar să împărtășesc ceva ce pe mine m-a ajutat. Dacă face cuiva bine, e minunat, dacă nu, măcar nu strică. Eu știu că atunci cînd eram bolnavă mi-ar fi prins bine să arunce cineva în care avem încredere o sămînță care să mă facă să caut mai mult și să aleg pentru mine mai bine. Nu am să răspund la comentariile insidioase, căci eu am încercat să fac un bine, iar dacă nu reușesc îmi cer iertare, nu o să mă justific și nici argumentez mai mult decît am făcut-o aici. Nu voi intra în discuții de etică, despre drepturile animalelor, mă refer strict la sănătate și atît. Și nici nu am să reiau discuția asta, o singură dată e suficient, repet, nu sunt vreun apologet de curente la modă în nutriție, ci un om cu bun-simț care a făcut cîteva alegeri corecte, crede, pe care le împărtășește cu oameni la care ține.
