Duminică, la Iași fiind, în vizită la prietena mea Ofelia (desre care mărturisesc că eu ca ea vreau să ajung cînd o să cresc mare, Ofelia are 57 de ani și este una dintre cele mai stilate femei pe care le-am întîlnit, sofisticată & simplă totodată, o tot îndemn să-și facă ceva să mai învețe lumea mai nepricepută cum se face, închei paranteza) mi-am pus în cap o perucă blondă (deschid o nouă paranteză, au trecut vreo 15 ani de cînd am fost blondă ultima oară), am făcut o poză și am trîntit-o pe Facebook ca să mă amuz. Unele dintre reacții mi-au amintit cît de inadecvați putem fi și cum habar nu avem să facem complimente sau, dimpotrivă, să spunem că nu ne place ceva.
Așa că m-am decis să scriu un scurt text despre cum să reacționezi cînd îți place sau nu îți place ceva la ceilalți, în așa fel încît să nu rănești pe nimeni, să nu te erijezi în mare judecător într-ale esteticii, să nu iei decizii în locul altcuiva (pun pariu că nici ție nu ți-ar plăcea să decidă alții pentru tine), dar să și exprimi politicos și adecvat părerea ta.
În terapia de grup avem o regulă de aur, care a ajuns să-mi ghideze existența și în viața reală. Indiferent ce împărtășește unul din grup, nu avem voie să ne dăm cu părerea, să facem judecăți de valoare, să îi spunem ce credem noi despre asta sau despre el. Fiindcă fiecare dintre noi duce în spate un sac de adevăruri subiective, care trebuie respectate și tratate ca atare: niște adevăruri care i se aplică acelui individ și numai lui. Suntem diferiți și avem gusturi, opinii și seturi de valori diferite. Ce mi se aplică mie nu este neapărat bun lui X, precum și vițăvercea. Asta nu înseamnă că nu e bun deloc, dacă lui nu i se potrivește. O formă de respect este aceea să accept că lui nu i se potrivește și să-mi văd mai departe de adevărul meu, la fel cum aș vrea să facă și respectivul cu mine. Fiecare alegere pe care o facem spune ceva despre noi, despre mecanismele noastre interne, despre trecutul nostru, ceea ce ne repugnă e, de cele mai multe ori, un aspect al sinelui pe care nu îl putem accepta, îl reprimăm și repudiem și așa mai departe. Privit mai 360 de grade, o simplă decizie precum e cea de a-ți schimba culoarea părului poate spune foarte multe despre individul respectiv, iar resorturile interioare care îl fac să ia decizia asta îi pot rămîne necunoscute și lui, dacă nu este cineva obișnuit să se analizeze.
Ce e în regulă să facem, însă, ba e chiar indicat (și vă recomand cu mare drag să încercați și voi exercițiul ăsta, să vedeți ce mișto vă simțiți cînd încetați să decideți ce e bun sau nu pentru alții) e să vorbim despre noi, în schimb. Să spunem: și eu am trecut prin asta și m-am simțit atunci așa. Sau: mie nu mi se potrivește abordarea asta, eu prefer… Sau: Mie una îmi place/ nu îmi place.
Ce voiam să spun cu toate astea este că o opinie formulată agresiv, neîngrijit, negîndit – poate să îl rănească nemeritat pe omul respectiv. Nu e cazul meu, eu îmi pusesem o perucă și am observat pe jumătate amuzată, pe jumătate tristă, reacțiile oamenilor iar asta mi-a servit drept pretext pentru a scrie ceva ce îmi propusese de mult. Comentarii precum: brunetă! (imperativ), Să nu-ți treacă prin cap să te faci blondă! ori, dimpotrivă, Fă-te blondă că te face mai tînără!, Parcă ești moartă, arăți horror, revino-ți!, Rămîi pe natural, așa te prinde!, Să nu te blonzești, te rog eu! Nu sunt de acord să te faci blondă! (asta e cea mai tare, cînd cineva e de acord sau nu cu ce faci tu) etc., mi-au arătat cît de puțin știm să îi respectăm pe ceilalți. Dacă vreodată o să decid să mă fac blondă (am fost de două ori, o dată forțat, că așa voiau cei de la Pro, iată și două poze mai jos, din perioada aia, altădată în adolescența zbuciumată, iar acum un an și ceva îmi făcusem programare la stilistul meu fiindcă îmi plăcea așa de tare freza lui Robin Wright pe blond în House of Cards că aș fi încercat și eu, dar m-am răzgîndit cu o zi înainte), așadar dacă vreodată o să am chef să fiu blondă, asta va exclusiv decizia mea, nu voi întreba pe Facebook ce părere au niște străini despre asta. Și tot așa indiferent ce alegere privitoare la corpul meu sau viața mea voi face vreodată. Fiindcă e numai și numai treaba mea. La fel cum oricine din jurul meu real sau virtual are dreptul să facă, iar eu voi respecta asta. Ce îmi dau voie să fac și ce accept cu plăcere este să exprim cu blîndețe opinia mea, fără să am pretenția că ea i se potrivește și celui cu care discut. Dacă prietena mea, se tunde zero și își pune un inel tip belciug în nas, să zicem, nu e treaba mea să fiu de acord, că nu mă tunde și pierce-ază pe mine, e o decizie strict a ei. Pot să îi spun, dacă eu consider că nu e o schimbare fericită că, din punctul meu de vedere, conform valorii pe care eu o dau frumuseții și care nu e una general valabilă, că mie îmi plăcea mai mult înainte, dar că este o părere subiectivă și că dacă ei îi place, este minunat. Dacă, au contraire, mi se pare că îi stă wow, îi voi spune că mie mi se pare wow, îmi place, se potrivește cu genul meu de estetică.
Și cam atît. Nu mă voi duce să îi spun: Păr lung!, Scoate cercelul din nas!, Te rog eu, acoperă-te cu ceva!, Nu sunt de acord cu freza asta! etc. Fiindcă, dacă voi proceda așa, o voi răni și mă voi erija în judecător absolut al esteticii altcuiva, or, asta nu e treaba mea, nu m-a învestit pe mine nimeni să fiu arbiter elegantiarum, precum pe Petronius cîndva.
Așa că am răspuns, politicos, tuturor celor care m-au agresat cu opiniile lor necerute (a da sfaturi necerute este, oricum, sport național) că dacă voi dori să îmi schimb culoarea părului e strict decizia mea, a nimănui altcuiva. Iar pe cele jignitoare le-am șters, firește. Unde mai pui că e doar o glumă… Aș vrea să nu se înțeleagă că m-au deranjat cei cărora nu le-a plăcut și m-au sfătuit, imperativ, să rămîn brunetă, ci, în egală măsură și cei care au făcut invers, mi-au spus să mă fac blondă că așa cred ei. Și că mi-a plăcut sinceritatea exprimată cu grijă atunci cînd mi s-a zis: eu te prefer brunetă, mie îmi place mai mult natural etc. Fiindcă aici au vorbit despre ei, nu despre mine. Și că am folosit banalul exemplu cu peruca doar pentru a puncta cît de agresivi suntem în a ne impune părerile despre ce ar trebui să facă sau nu ceilalți.
Ce voiam, de fapt, să spun cu textul ăsta e că e minunat dacă reușim să fim oameni, să nu intrăm cu cizmele de gumă pline de noroi în viețile altora, să nu dăm sfaturi necerute și să opinăm agresiv pe marginea unor lucruri care nu sunt, în niciun fel, treaba noastră. Dacă eu decid să mă fac blondă, asta nu va afecta calitatea vieții nimănui altcuiva decît a mea, nu va deveni nimeni altcineva mai frumos, mai urît, mai bogat, mai sărac, mai deștept sau mai prost fiindcă eu mi-am schimbat culoarea părului. Nu privește, realmente, pe nimeni altcineva. Eu sunt un om “lucrat”, cum se spune în terapie, care poate observa aceste reacții detașat, cu înțelegere, nu mă afectează genul ăsta de reacții. Mai ales că e un lucru minor. Însă agresivitatea asta o manifestăm peste tot și cu oricine, iar unii oameni ajung să sufere foarte mult de pe urma ei. Nu mai departe de ieri am văzut-o bullied pe Ioana State, că e o purcică grasă, deși e o fată frumoasă, normoponderală la limita de sus, inteligentă și plină de umor. Care s-a luptat cu kilogramele toată viața și numai ea știe ce e în sufletul ei și cum duce toate insultele și opiniile violente pe tema asta. Am scris în speranța că voi găsi cîteva minți deschise să-și pună întrebări și să se gîndească de două ori înainte să emită opinii care jignesc sau agresează.
Sigur, puteam să scriu ironic un text intitulat: cum să nu dai cu mucii în fasole și să scriu, numerotat, imperativ, ironic despre ce nu e ok să faci în astfel de cazuri, aș fi avut un mare succes, știu sigur, însă aș fi căzut în aceeași capcană despre care aș fi vorbit, ar fi fost doar un exemplu de manual de dublu limbaj. Așa că am preferat să vorbesc despre mine, folosind acest exemplu la îndemînă.
Știu că empatia e treabă grea, știu și de ce, violența naște violență, iar pe internet ea se manifestă verbal (pe ușa clădirii unde e cabinetul terapeutei mele e un desen foarte mișto pe tema asta, un copil aflat în postură de victimă, chircindu-se sub lovituri, apoi, transformîndu-se, încet, în cel care lovește), însă eu tot cred că noi ne putem trezi, că putem rupe lanțul ăsta, că putem întrerupe perpetuarea, din generație în generație, a agresivității, întorcîndu-ne spre noi înșine și vincecîndu-ne.
