what we’ve got here is failure to comunicate. Nu de azi de ieri, ci dintotdeauna. Te-ai căcat, iartă-mi exprimarea accidentată, pe tot ce ți-am cerut, de cînd eram mică. Și cînd eram mare. Și pe finalul ăsta de an mișto. Căca-m-aș io în barba ta albă! Și în luminițele tale și în jingăl bels și sărbătoarea ta consumeristă și în sania ta kitschoasă unde nu ai avut loc niciodată și pentru mine!
De la o vreme te ignor, dacă ești așa de nesimțit. Pierderea e a ta, să ne înțelegem. Nu te-a mai așteptat niciodată o femeie cum te-am așteptat eu, umflatule. Și știi ce zicea Zorba, moș impotent, care e păcatul ăl mai mare? Ți-a plăcut să mă vezi singură și suspinînd, ha? An de an de an de an. Și nu ți-am cerut mare lucru, scîrbavnicule. Puțină liniște și dragoste. Cum ai jubilat în barba ta cîrlionțată, afurisitule, să-mi vezi deznădejdea.
Ciuciu, decrepitule, nu-ți mai fac pe plac. Schimb finalul. Mă știi doar, sunt foarte bună la finaluri. Excelez. Consideră că nu mai am chef de mofturile tale. Ești un tip laș și egoist și eu am expertiză în din ăștia. Așadar, schimb și finalul ăsta. De an, de poveste. Și plec. Mi-am luat bilet. Mi-am făcut iar singură cadou, că ale tale sunt cai troieni de parcă ai fi grec, nu lapon. Și plec. Da, coițe crețe, cu singurul om pe care mă pot baza în lumea asta: cu mine. Tu poți să spui că plec singură, dar mie vacanțele de una singură mi-au priit întotdeauna. Ce dacă plec de capul meu într-un loc romantic, unde alții își fac luna de miere? Singura iubire în care mai cred e aia de sine. Aia sănătoasă, pe care o cultiv de prea puțină vreme, de asta trebuie dusă la soare și apă de ocean, să facă oleacă de fotosinteză, să prindă niscaiva puteri. Pînă va cuprinde și respectul de sine.
Plec. Adio, moșule. Îți trimit un selfie de sub un cocotier.