Dintre lucrurile pe care nu le pot cuprinde cu mintea din capul meu, ipocrizia este pe podium. Nu pot înțelege, în ruptul capului, prefăcătoria, perfidia și fățărnicia sub care unii oameni, cel mai adesea femei, ascund pornirile adevărate pe care le au. Adică pot pricepe că, știindu-se răi, veninoși, invidioși vor să se disimuleze pe ei înșiși, dar nu e nevoie de atîta fariseism, totuși. Și aici nu mă refer la limbile date cu scopuri clare, care aduc cîștiguri de orice fel. Ci la ipocrizia aia devenită a doua natură. De ce aleg între o atitudine neutră, care e preferabilă în mod indiscutabil, una de mieroșenie care mie una îmi întoarce fizic stomacul pe dos. Știut fie și că am alergie chiar și la diminutive, cînd aud pe cineva că nu poate vorbi fără a diminutiva îmi iau tălpășița. Însă de omul proclet fug cel mai abitir.
Dacă ar trebui să potrivesc o imagine ipocriziei, atunci imaginea ar fi asta, văzută mai demult: stau la birou și mă uit vizavi, unde, după un geam transparent, o femeie vorbește la telefon. E ca un film mult, nu aud ce spune, însă limbajul semnelor e evident. Se scălîmbăie fericită, se vede pe chipul ei că spune lucruri frumoase. În mintea mea, o și aud spunînd, așa cum face continuu, iubita mea, dragul meu, minunat, mă bucur atît de mult. Onomatopee și interjecții de încîntare și extaz. O urmăresc ciripind fericită preț de un minut. Convorbirea se încheie, iar odată cu ea, și schimonoseala de bucurie se șterge instant. Ochii îi scapără silă, iar pe față i se instalează o grimasă îngrețoșată. Se uită la telefon și îl aruncă cu scîrbă pe masă, de parcă i-ar fi ars palmele. Eu primesc rictusul și gestul ăla direct în stomac.
Cu tartuferii asemenea am avut de-a face mereu. Mama răposatului era construită pe tiparul acesta. Una dintre cele mai fariseice și perfide ființe pe care le-am întîlnit, însă nu singura, din păcate. Mă ura cu clăbuci, emitea în lipsa mea, despre mine, cele mai grozave insulte și judecăți, iar cînd mă vedea, era numai lapte și miere, mă trezeam lipicioasă și bălită toată și nu era sentiment mai mare de greață decît să o văd performînd. Îmi venea să strig, stop, stop, de ce duplicitatea asta, cînd amîndouă știm că îți sunt dragă ca sarea în ochi, ai greșit complementul circumstanțial, e ochi, nu bucate! Dar așa cum mi se întîmplă de fiecare dată cînd am de a face cu astfel de atitudine, mă blochez, nu știu să reacționez și tac.
Cel mai adesea mă gîndesc că oamenii aceștia trebuie compătimiți. Că tot veninul acela disimulat în miere nu vine din exterior, ci din ei înșiși și ei sunt cei care suferă cel mai mult, căci sunt infestați. Mă tem să nu-și muște limbile, ca în bancul cu șerpișorii, că dacă fac șoc anafilactic nu e ser antiviperin destul pe planetă. De altfel, nici cu veninul în forma lui genuină nu mă împac prea bine. Oriunde întorc capul, oamenii scuipă răutăți și otravă, sunt înverșunați și toxici, pentru ei și pentru ceilalți. Îmi vine să urlu din băierile inimii, băi oameni buni, opriți-vă! Opriți-vă o secundă și uitați-vă înăuntru. Cercetați-vă izvoarele puroiului pe care îl aruncați în afară. Vedeți ce vă doare, ce vă înverșunează. Ce frustrări, ce suferințe vă macină și lucrați să le vindecați. Dacă sunteți nefericiți pentru că aveți un serviciu prost plătit și stresant, căutați altul. Dacă sunteți mizerabili în amor, înseamnă că e timpul să puneți piciorul în prag. Există viață și după o demisie sau un divorț. De cele mai multe ori mai bună. Nu vă mai uitați în curtea vecinului, căci de cele mai multe ori capra lui e o proiecție, în realitate e mai slabă ca a voastră. Și mai ales, nu mai răspundeți urii cu și mai multă ură. Așa cum spuneam și aici, urii și răutății dacă îi răspunzi cu blîndețe și bunătate, o descumpănești. Și poți obține efectul Valjean. Ura și dușmănia te pot destabiliza. Și atunci cînd ești sursă, generator, dar și cînd ești țintă.
Sartre spunea că infernul sunt ceilalți. Eu cred că infernul suntem chiar noi. Mintea noastră care fabrică pizme, dușmănii și ură de ceilalți, care de fapt e ură de noi înșine. La un moment dat, o prietenă care era psiholog îmi spunea că tot ce urîm în ceilalți este de fapt o oglindă a ce suntem noi. Îmi zicea să mă gîndesc la defectele cele mai mari pe care le văd la oameni și să îmi repet în fața oglinzii. EU sunt așa. Mă iert că sunt așa. Avea dreptate.