Ploua tare afară, se auzea ropot pe terasă, de jur împrejur intrau pe ferestrele mari ale casei tonurile de gri ale norilor grei. Eu făceam curățenie, că asta știu eu să fac cînd sunt anxioasă. Unii beau, alții se droghează, alții aleargă la maratoane, se masturbează, mănîncă, fumează, totul în exces, fiindcă fiecare își gestionează cum poate mai bine anxietatea. Eu fac curat. Aspir, frec mobila, budele, dau cu mopul. Mă calmează. Cînd totul e aranjat și sclipitor în jur am senzația că sunt într-un soi de control și că e ordine în viața mea. Tot e bine că știu chestia asta și nu o fac inconștient, așa cum fac cei mai mulți din categoriile de mai sus. E ceva, vreau să zic, să fii conștient de compulsiile tale, ce anume le generează și tot tacîmul. Măcar nu crezi că e ok, măcar ai o șansă să le mai vindeci.
Mă gîndeam la cum au crescut fetele și mă flituie la tot pasul, abia îmi zisese a mică că ea nu mai are nevoie de mine, se duce la tac-su. La cum fac atacuri de panică cînd rămîn singură, că nu mai deosebește creierul reptilian plecările temporare de alea definitive, așa de tare l-au marcat. Ești o fraieră, îmi ziceam. Mi-a bipăit telefonul. Am lăsat mopul și am deschis mesajul. Era de la un om pe care nu îl știu foarte bine, dar cu care mă intersectez des. O femeie pe care o admir.
Petronela, am tot vrut să îți spun că dacă te afli în vreun impas – de orice fel, chiar și financiar – aici sunt. Îți zic pe șleau că altfel nu mă pricep.
Mi-au țîșnit lacrimile instant. E primul mesaj de felul ăsta, spus în felul ăsta, nu numai de cînd am rămas fără job, ci cumva dintotdeauna. Fiindcă eu ies mereu singură din impasuri. Eu sunt un om puternic, pe care nimeni nu simte nevoia să-l ajute fiindcă toți știu că e un om puternic și se ajută singur. Nu știu dacă am ajuns un om puternic care se ajută singur în toate situațiile fiindcă am fost prea demnă ca să cer ajutor sau pentru că nu am avut încotro, oamenii deja nu se mai ofereau să mă ajute, iar dacă o făceau, eu refuzam imediat, de rușine.
Fiindcă nu, eu chiar nu m-am bazat niciodată decît pe mine însămi. A fost mai safe așa, pentru mine și copiii mei. Uite, ceilalți mor, pleacă, se îmbolnăvesc, iar dacă te lași în seama altcuiva riști să te prăbușești în gol cînd se întîmplă asta. Iar eu nu mi-am permis luxul ăsta, niciodată. Nici măcar să o las mai moale, să mă relaxez, nu mi-am permis. Aș fi putut, pentru o vreme scurtă, să fac asta, dar mi-aș fi pierdut antrenamentul și mi-ar fi fost, după, mult mai greu. Dar presupun că mi-a lipsit măcar ideea că aș avea la cine apela în caz de avarie gravă. Tocmai de asta, pe locul întîi în lista celor mai frumoase lucruri care mi-au fost spuse vreodată nu se află vreun te iubesc, te ador, ești viața mea, ci un mesaj primit de la bărbatul nesăbuit în care-mi spunea: mă ocup eu. Acel mă ocup eu este cea mai mișto chestie care mi-a fost zisă vreodată fiindcă, toată viața, m-am ocupat eu de tot și nimeni nu s-a oferit pe bune, dezinteresat, să rezolve ceva în locul meu. Iar asta e o chestie pe care o simți – dezinteresul, adică. Păsarea, în forma ei aia pură, nealterată, de iubire de aproape.
Și am stat așa și am plîns puțin, în ritm cu ploaia, fericită că uneori poți păți. Și că mai sunt oameni păsători pe bune în lume.