Era trecut de unu noaptea. M-am dus să închid ușa de la living care dă în terasă, o french window deschisă nopții. Și am văzut-o. Stătea pe perete, deasupra ușii, mare cît o palmă de-a mea. Bigudiul mic a întrebat speriat: ăla e un liliac? M-am apropiat mai tare, dar nu foarte tare totuși. Xena din mine e foarte sensibilă la gîndaci, șobolani și alte bidigănii scabroase. În urmă cu cîteva luni, cînd am deschis ușa la gunoi și a sărit un șobolan gras înspre mine am urlat de a răsunat tot orașul. Există mărturii că și niște domni care se aflau pe Postăvarul ar fi auzit. Scenele cu șobolani din Kafka și 1984 mi s-au derulat apoi toată ziua în cap.
Dar nu era liliac. Liliac avusesem altădată, pe vremea cînd posedam și soț, pe care l-am închis în cameră cu fiorosul animal, să se descurce, mai ales că el era și tuns chilug, nu avea ce să i se întîmple. Era o lăcustă. Uriașă. Își fremăta picioarele, deși părea nemișcată.
Am luat o cîrpă, cu credința interioară că o voi speria și va ieși pe ușă, să meargă acolo unde se duc lăcustele cînd se duc. Bigudiul, ascuns în bucătărie, comenta cu însuflețire și haz: runda 1, mama-lăcusta. Mama se repede cu cîrpa, lăcusta îi dă jet. 1-0 pentru lăcustă. Runda doi, mama insistă, lăcusta nu are nicio treabă. Runda 3, mama e epuizată, lăcusta rezistă, 3-0 pentru lăcustă. Hai mamaaa, că te face asta KO.
Mă făcuse, nimic de zis. Singurul lucru pe care l-am obținut a fost că lăcusta a sărit pînă în spatele panourilor de iută care țin loc de perdele, în colț, unde nici cîrpa nu ajungea. M-am dotat cu arme mai performante, am trecut la mătură. Lăcusta s-a mai mutat un pic, deranjată, după un panou de iută. Na belea, acolo nu ajungeam decît cu mîna, dar nu ne doream asta, nici eu, nici lăcusta.
Ne-am gîndit să ne încuiem în camerele noastre, să o lăsăm în plata Domnului de bidiganie, dar dacă îi venea chef să sară prin casă și să ne sperie noaptea? Sau dimineață, cînd m-aș fi trezit, să îmi sară în cap, să mă sperii, să fac infarct și să crăp înainte de termen, tocmai acum cînd îmi e atît de bine? Nu ar fi fost ironic, zău? Nu, nu se putea să dormim cu lăcusta uriașă și ucigașă în casă, hotărît lucru. Așa că am pus mîna pe telefon și am sunat eroul salvator. Sigur, era trecut binișor de miezul nopții, era rușinos că eram pișate pe noi de frica unei lăcuste verzi și obeze – poate de aia era așa grasă, mai mîncare vreo două din astea ca noi, era așa și pe dincolo, dar nici nu te puteai culca cu monstrul în casă, iar de prins, nici vorbă. Mai degrabă aș fi vînat un urs la ora aia. Bigudiul se mai gîndise la varianta să o dăm cu șprei de gîndaci, dar la cît era nesimțita, abia dacă am fi parfumat-o la subraț.
Și așa, tîrziu în noapte, eroul nostru a venit de departe, ne-a găsit supraveghind atent, de la o distanță sigură, lighioaia, s-a dus la panoul de iută, a luat-o între două degete ignorînd rugămințile noastre să ia o cîrpă măcar, și i-a dat drumul în întuneric, iar lăcusta, zvîîîîîr, în pădure.