Trebuie că Heidi coabitează perfect cu ondina. Fetița muntelui și fetița mării, simbiotice, siameze. Alfel s-ar sfîșia între ele.
Piciorul îmi alunecă pe piatra pe care am sărit, sunt leoarcă de transpirație, soarele e de trei sulițe pe cer și de acolo mă izbește drept în moalele capului, anemiată cum sunt, dar nu mă las, urc pieptiș panta de douăzeci de grade, urc, transpir, inspir pe nas, expir pe gură, urc, urc. Parcă lui Sisif i-a fost vreo clipă ușor?
De cînd am ajuns sus, nu am auzit zgomot de mașini. Toate zgomotele și miasmele orașului au amuțit să facă loc izbucnirii de liniște de aici. Și de mirosuri. Emanate cînd de iarbă, cînd de fîn. O mie de mirosuri ale aceleiași ierbi foșnitoare de august.
E o liniște plină de sunete care se preling încet, pe hipotalamus. Țîrîit de greieri și cosași în ierburile arse de vipie. Cîini care latră plictisiți, pe la stîne. O șoaptă adusă de la două dealuri depărtare pe o pală de vînt cald, răsunînd de parcă ar fi fost rostită lîngă tine. O talangă a unei vaci cocoțate pe coastă, gata să se prăvălească, parcă. Un muget flămînd acompaniat de un răget de măgar aproape ironic. Și peste toate, iar, țîrîitul difuz al greierilor care tac doar cînd plouă.
Dedesubt, în coastă, doi bătrîni întorc fînul. Oameni aspri, trăitori ai muntelui, munciți. Le dau binețe și îi fotografiez, deși știu bine că fotografiile nu au miros. Îmi trec prin cap, fulgurant, toate amiezile de august la întors de fîn, opiniteala în zăduful miezului zilei, asudată și obosită, furca grea în brațele înfierbîntate, bucuria înserării care cădea peste brazdele strînse și căpițele înălțate.
Mai jos e acoperișul imposibilului, cu vedere în curtea domnului profesor, unde i-am spus că îl iubesc prima oară, iar el a tresărit din tot corpul și a tăcut. Imposibilul de atunci a devenit posibil și din nou imposibil de atîtea ori că nici nu știu dacă mai doare.
Locul în care stăm are magie și îi simt energiile bune în tălpile goale și-n creier. Sunt eu și munții împrejur, iarba și cerul. Mă uit cu jind la fiecare căsuță în cap de deal, departe de lumea dezlănțuită și tînjesc, tînjesc la un loc așa, unde să mă așez și să scriu. Un loc mic unde să exist fără niciun contact cu lumea de afară. Nu mi-ar fi dor de oraș. Doar de mare. Mi-aș primi fetele în paturi primenite și cu orez cu lapte proaspăt și dulceață cu afine culese de mine de pe dealuri. Le primesc, însă, eu, pat primenit și orez cu lapte și dulceață, de la gazdă; o femeie ca mine, care ține tot în spate cu o vrednicie și naturalețe pe care le admir cu toată inima.
Și mă gîndesc, tăvălită în iarbă, la soare, că ăsta e locul unde o să-mi termin a doua carte.
Șirnea, Casa Alinei, august 2014
