Azi a împlinit 17 ani. Cam pe la ora asta, în urmă cu 17 ani, scotea țipînd capul în lume. Nu e vorbă, că a continuat să țipe pînă tîrziu, zicea că așa e ea, are un țipar în gît. Azi-noapte, am luat-o în brațe și m-am uitat la ea, femeie de-acum, și nu mi-a venit a crede că gata, nici ea nu mai e copil, ambele fete îmi sunt oameni întregi.
Cel mai greu de gestionat e neputința. Cînd încep a se face oameni mari, nu mai ajunge să pupi și să treacă. Iar să le vezi suferind e aproape insuportabil. Te duci, te așezi, întrebi, dar de cele mai multe ori ești concediat cu o singură fluturare de mînă: nu am chef, îți zic eu cînd pot. Și atunci te duci la tine în cameră și stai și te frămînți, te întrebi ce ai putea face, dar știi că realmente nu poți face nimic decît să fii acolo, să le iubești și accepți cu toate ale lor.
Cel mai greu de gestionat e nevoia de a le fi, în continuare, salvator. Fiindcă nu mai e treaba ta, au nevoie să se descurce singure, să te anuleze pe tine ca să se crească pe ele însele, din plămada pe care tot tu ai pus-o acolo. Nu poți, nu mai poți, nu mai ai voie să intervii. Doar atunci cînd îți cer ajutorul. Să stai pe margine și să aștepți să-ți fie cerut ajutorul e aproape insuportabil.
Cel mai greu de gestionat e nevoia de a-ți băga nasul, sub care stă lăbărțată nevoia de control. Care nevoie de control vine din frică. Fiindcă, de cînd le-ai adus pe lume și le-ai văzut prima oară, cu chipul schimonosit de efortul de a se împinge afară în lume, murdare de placentă, s-a instalat o frică teribilă, de neverbalizat. Ți-a fost frică mereu, de 20 de ani, și de 17 la dublu, pentru ele și pentru tine, căci ce ar mai fi de tine dacă vreuna dintre ele ar păți ceva? Ai stat trează sute de nopți, a tremurat inima în tine în sute de zile, ai plîns, te-ai zbătut, ai gestionat mai prost sau mai bine, însă niciodată nu ai mai trăit fără să îți fie frică. Să-ți fie frică tot timpul e aproape insuportabil.
Cel mai greu de gestionat e senzația că nu vor mai avea nevoie de tine. Care crește odată cu ele. Mai întîi le ai lipite de sîn, apoi au nevoie de tine ca să se susțină și să meargă, apoi au nevoie să le îndrumi, mai tîrziu să le asculți și să le ajuți cînd îți cer ajutorul. Apoi vor pleca și vor avea propriii copii, poate, sau poate nu, dar nu vor mai avea nevoie de tine. Să nu îți mai găsești locul precis în viața lor e aproape insuportabil.
Dar toate astea sunt învelite, din fericire, în bucurie vie. În bucuria de a le vedea sănătoase, frumoase, deștepte, pline de umor. În bucuria de a învăța de la ele cele mai importante lecții pe care le-ai învățat în viața asta. În bucuria că, pînă la urmă, te-ai descurcat, le-ai crescut singură, le-ai adus aici. La bucuria că sunt ale tale, din tine, fetele astea minunate. Și bucuria asta e uneori, aproape insuportabilă. Ar putea să-ți și plesnească inima, cîteodată.
La mulți ani, cop! Îți mulțumesc pentru tot ce ești și mă înveți, în fiecare zi. Îți doresc să te poți vedea și iubi, cîndva, așa cum te văd și te iubesc eu.
mama