Stau cu un pahar de vin în mînă și mă bucur că e gata. Nu plîng. Nu mai plîng. Am plîns în mașină în drum spre casă. Am plîns în curte la serviciu, întinsă pe leagănul de lemn, cu soarele pe față. Am plîns hohotit în mine continuu, ceas de ceas. Încă nu am descifrat mecanismul care mă face să mă simt atît de singură de ziua mea. Lucrez la asta. Sper să mă prind înainte de ultima. Femeia a plîns, mama a zîmbit fericită. (ți-am vorbit, desigur, despre cele două femei din mine...) Ochiul care plînge și ochiul care rîde.
Nu am avut tort, nici prăjituri, nici petrecere, nu am primit cadouri și nici măcar flori adevărate. Ba dimpotrivă, mi-au fost luate înapoi cele primite pînă acum. Ba nu, mint, mi-au venit cu o zi înainte prin curier niște flori minunate de la un străin, un om necunoscut de la mii de kilometri distanță care mă citește. Tot de la străini au venit și energiile bune, florile și îmbrățișările virtuale. De la voi. Și în timp ce ele curgeau, curgeau și lacrimile mele și mă întrebam de ce mă simt, totuși, atît de singură, cînd mii de oameni se gîndesc la mine și își rup din timpul lor minutul ăla sau mai mult să îmi spună mie atît de frumos.
Apoi am venit acasă și fetele m-au văzut stinsă și m-au îmbrățișat. Îmi luaseră și cadou, din banii lor. Am mai plîns un pic, în brațele lor. Am ieșit, noi trei, în locul care-mi place mie și o vioară și un acordeon mi-au cîntat chansonete de parcă mi-ar fi cîntat numai mie. Bigudiurile au rîs de mine că sunt proastă de ziua mea și mi-au demonstrat fără cusur că nu am motive să fiu îngrijorată că nu avem bani sau că sunt singură, că uite, oamenarul mi-e plin, se tot umple, iar atunci cînd se dezumple, chiar dacă doare, e mai bine așa, e un firesc și acolo, se smulg doar cei care nu aveau ce căuta în el. Exemplarele nereușite. Fetele mele, cel mai deștept lucru pe care l-am făcut în viața asta. Apoi am mîncat împreună și mi-au promis un azil de cinci stele pe mal de mare, cînd vor fi bogate. Și am avut continuu senzația aia că sunt prea mișto, prea deștepte, prea așezate, prea-prea ca să le fi crescut eu așa de bine. Haide frate, copiii ăștia îngrozitor de deștepți și frumoși sunt ai mei? Pe bune?
Și-apoi ele s-au culcat și eu am făcut curățenie și am mai plîns un pic. Nu mult, că mi se terminase producția de lacrimi. Spre seară de tot, acum adică, mi-am luat un pahar de vin, cu inima mai ușoară. Nu, nu de tot ușoară, dar răcorită, inima. S-a estompat senzația aia că azi a fost ziua mea și ar fi trebuit să fiu prințesă și nu am fost decît în virtual, străinilor. Oh, știu, ar fi trebuit să pot fi bine. Matematic, sunt pe plus. Știu. Mama rîde, jubilează. Pe femeie, însă, nu o puteți opri să plîngă. Hai că mai sunt cîteva minute și se termină. Și am s-o uit și îngrop și nu am să mai vorbesc despre dînsa. Termina-s-ar!