Întristătoare și revoltătoare îmi par raționamentele ca acela că a fost violată pentru că umbla în fustă scurtă, și-a căutat-o. Pe modelul ăsta, dintre miile de oameni care au ajuns la mine pe blog în mod neașteptat după povestea cu taximetristul, cîțiva, destui, îmi spun că fiică-mea a stîrnit conflictul că i-a arătat degetul inelar, după ce fusese înjurată de mamă. Ei, nimănui altcuiva dintre cei care se mai aflau pe trecerea aia de pietoni. Reproduc una dintre înjurături numai pentru ca aș vrea să știu cîți adulți ar fi trecut mai departe, înjurați fiind în acest fel, fără să reacționeze deloc. Și îmi dau seama din reacțiile oamenilor că asta e natura noastră românească. Suntem niște mardeiași. Ne batem copiii, nevestele, ne batem între noi, pe străzi, cu săbii ninja sau bîte de baseball, ia căutați să vedeți cîți români umblă cu bîta de baseball în portbagaj, bătaia e un dat la români. În generația mea, știu puțini copii care să nu fi fost bătuți acasă, sau în ale căror case bătaia între părinți să nu fi făcut parte din cotidian. Așa că multora li se pare aproape normal să fii bătut pe stradă, doar i-ai arătat un deget ăluia care ți-a zis de maică-ta și te-a amenințat cu înjurături de pușcărie. Și de asta caută să găsească scuze agresorului, sigur a făcut victima ceva, sigur se face vinovată de ceva! Oameni buni, bătaia nu are niciun fel de scuză, rațiune, motivație! Nu există niciun fel de situație în care un taximetrist, bărbat cît malul, să urmărească cu taxiul pe stradă o fată, să se dea jos și să o pocnească cu pumnul! La fel cum nu există niciun motiv pentru care o femeie să fie violată!
Și cu asta închei orice dezbatere legată de acest subiect aici. Blogul meu are alt scop iar în fața celor care înțeleg asta, mă înclin. Am scris despre ce s-a întîmplat cu fiica mea pentru că mă sufocam de indignare. Vă mulțumesc celor care ați înțeles și ați dat mai departe povestea, scopul meu în toată această luptă este acela ca fiecare taximetrist sau smardoi din orașul ăsta să audă și să bage la cap că nu poți bate oameni pe stradă fără să suporți consecințele legale, că nu poți face tu legea. Că există și oameni ca mine, care luptă și nu se lasă călcați în picioare, cărora nu le e frică să ia atitudine, care nu pleacă capul și spun, asta e România, se întîmplă, nu avem ce face. Ba da, am spus-o și altădată, avem ce face, iar eu fac! Din poziția de cetățean, jurnalist, mamă și om.