(textul de jos l-am furat, cu acordul autorului, desigur, de la un admirator de-al meu, de pe FB. mi-a plăcut foarte mult. mersi, metră. PS: da, Captain Obvious, știu că pare sau este îndrăgostit de mine!)
Așa pățesc, de obicei, când mă dau cunoscător în ceva. Și scriitor pe deasupra. Îi tot povesteam eu șefului meu că o știu pe Petronela Rotar și că scrie mișto. Iar el știe că mai fac recenzii pe Fb. Așa că mi-o aruncă într-o doară: „Auzi Maître”, (așa-mi zice el, „metră”, iar eu îi zic „Șefu”, așa ne-am obișnuit), cum de n-ai scris tu nimic de fata asta pân-acu? Am belit-o, zic, „păi șefu”, zic, „să vezi, că mie-mi cam place de ea”, zic „și nush dac-aș fi total imparțial”. „Ete căcat”, îmi zice, „Maître, tu crezi că-i cineva imparțial pe lumea asta, pune mâna și scrie și nu te mai prosti, ce ai cinci ani?” Zic, „o avea dreptate omu”, că mie oricum mi-a plăcut ce scrie înainte să-mi placă de ea, adică, mă rog, cam în secunda doi, dar cum în analiza matematică și cantitățile infinitezimale de timp pot fi perioade istorice, putem să spunem că a trecut ceva între cele două evenimente.
Tre’ să fac, totuși, o precizare: nu-mi permit, literar vorbind, să fac o recenzie la Alive în momentul ăsta din rațiuni de studiu. E cel putin o dovadă a respectului, din partea mea, să nu mă dau chiar știutor făra o lectură mai aprofundată.
Așa că am să tentez doar apropierea de liricul Petronelei, deși stilistic vorbind, genul ei e ușor amalgamat, în sensul că nici proza scurtă nu e scutită de sensibilități așa cum și poemele cuprind fir epic la o exegeză mai puțin superficială.
Si ca să intru direct în subiect, Hani, personajul primei părți din volumul liric „O să mă știi de undeva” este o quintesență a experienței masculine. Pentru ea, dragostea nu are sertare iar săruturile pe care le-a oferit sau le-a primit s-au scurs către aceeași inimă și au „întinat” aceleași teminații nervoase. Din punctul ăsta de vedere e genul de iubită pe care nu te-ai putea supăra dacă-ți spune pe alt nume. Poți fi sigur că te iubește oricum, dacă ești acolo, lângă ea. Cred că o să-mi spargă capul pentru asta. Well, viața e riscantă oricum.
Descrierile sunt vii, sângele e roșu și cald, îi simți căldura, e cinstită și directă, ca o directă de dreapta uneori, nu cred că face compromisuri (cel puțin în scris sigur nu face), nu-i spune furculiță paharului iar dacă faci tu chestia asta sângele descris mai devreme s-ar putea să fie al tău.
Stăpânește metafora dar nu abuzează de ea, stăpânește e totuși un cuvânt forțat, e prietenă cu metaforele, se iubesc și asta se vede.
Scriitura este variată, în sensul că avem abordări diferite (calme, războinice sau îndrăgostite) iar lungimea textelor lasă loc și de pauze, variind de la o sută-două de caractere păna la o pagină și jumătate. Scriitura este pe alocuri conceptuală fără să fie, însă, ermetică. Dacă n-ai auzit de Vian și de Nufărul lui nu te va repudia: o vei înspăimânta un pic dar te iubește oricum și te va hrăni din alt vers.
Ai fi tentat, uneori, să spui că e depresivă. Wrong. Se compară cu Sylvia Plath și cu cuptorul ei, fundamentala diferență între ele făcând-o faptul că Petronela este aici, mai prezentă ca niciodată. And she’s here to stay. Din toată scriitura ei debordează o pasiune disperată pentru viață.
A doua parte, care oferă și titlu volumului, este un zigzag în care Dumnezeu („poate că cercul ăla e Dumnezeu, un cerc perfect de lumină) conviețuiește cu ochelarii Ray-Ban („pune-ți raybanii și nu-mi mai cere să te salvez eu”) și cu un porumbel nebun („porumbelul ăsta e nebun și periculos, o să se repeadă la mine”). Ai putea să o numești suprarealistă. Doar că sunt sigur că porumbelul cosmeticienei este cât se poate de real. Percepția poate fi ușor distorsionată dar știm cu toții că nu există senzații pure. Trăim sub dictatura percepțiilor. Din Doisprezece ne privesc două copile care ne vorbesc despre mama lor. Cum, cine? Ea. Iar din Paisprezece aflăm cum se prăbușesc norii: puțin câte puțin.
Pi#da lirică. Așa se numește a treia secțiune. Dar aici încape o discuție întreagă. Începând de la faptul că Petronela se definește așa într-un acces de „autoironie fină” așa cum o numește ea. Mie personal mi se pare un ușor auto-cinism, un fel de auto flagelare. But then again, fiecare e liber să-și spună cum dorește, în definitiv. Desi eu nu cred că i se potrivește acest apelativ. Si se pare că nu sunt singurul (sic!).
Iar al doilea și nu cel mai lipsit de importanță dintre argumentele discuției despre titlul sectiunii este acela că, de fapt, partea a treia, care conține referința „liric” este, actually, cea mai epică.
M-a frapat aici shortcut-ul între sacru (căsuța celor trei fetițe e aseptică, aidoma unui salon de nașteri) și profan (mai mult sex, will you give me oral pleasure). O piruetă stilistică executată fără interesarea vreunei urme de vulgaritate. Dar „ange ou demon” este o falsă dilemă, nu-i așa? Doar lipsa de experiență și/sau imaginație ne-ar putea împinge către atare eroare. Coexistă aici un copil, un personaj ingenuu, cu o femeie vanitoasă. Cheia de interpretare pare banală și previzibilă: nesiguranță și nevoie de confirmare. Un neavizat va fi căzut deja victimă autoasumatei pantere. Spectatorii să pășească, însă, fără teamă. Arma letală este folosită doar pentru autoapărare.
Dorind parcă să facă din asta o virtute se auto-autopsiază în fața unui public poate lipsit de sensibilitate pe alocuri. Durerea nu mai este demult un eveniment out of the ordinary. Totuși, orice ființă inteligentă se teme de foc. Și de dureri (nu parcați pe aortă, nu scuipați pe jos). Oricum, culoarea și mirosul sângelui au fost și vor rămâne cel mai puternic afrodisiac pentru ființa umană.
Scriitura ei se desfășoară undeva între montaigne-russe si un apus liniștit pe o terasă cu vedere înspre pădure. Coexistența contrariilor nu mai e demult o abstracțiune. Avem o dovadă în plus.
Petronela Rotar este un urlet delicat.
