Citesc cu interes dezbaterile aprinse pe tema pro/contra avort. Pro-life și pro-choice, pare-mi-se. Se dau shareuri unor statistici, se invocă dreptul (divin!) la viață al copiilor nenăscuți și dreptul la decizia asupra propriului corp, bărbații iau poziții radicale de parcă o femeie ar rămîne gravidă de una singură și ei nici usturoi nu au mîncat, nici ejaculare neprotejată nu au produs, se aruncă în joc cifre uluitoare: 30 de milioane de avorturi de la revoluție încoace, 10.000 de femei ucise în comunism de practica avortului ilegal.
Se spun enorm de multe lucruri pe temă, însă absolut nicăieri, în afară de cartea Șoseaua Cățelu a Alinei Nedelea, nu am văzut o singură femeie să apere acest drept admițînd public că e „vinovată” de unul din cele 30 de milioane de avorturi care sunt trîmbițate atît de strident. Una singură nu s-a ridicat să spună o poveste umană, dincolo de statistici și judecăți de valoare. Toate avorturile au fost făcute de alte femei, nu de noi.
O să vă spun povestea avorturilor mele. Fiindcă eu (și Nedelea) am făcut două avorturi, imediat după revoluție, într-o perioadă atît de tulbure și lipsită de repere, educație, mijloace, încît nu știu aproape nicio colegă sau prietenă din vremea de atunci care să nu fi trecut prin asta. O să vă spun povestea avortului ilegal al mamei mele, care ar fi putut să o ucidă și să o arunce în neagra statistică de mai sus. Și pe cea a multelor avorturi ale bunicii mele, dintr-o perioadă în care întreruperea de sarcină era singurul mijloc contraceptiv.
Dar mai întîi, înainte să ridicați piatra să loviți, aș vrea să ne gîndim împreună un singur minut la cît de puține opțiuni am avut și încă avem, noi, femeile. Contracepția e, dintotdeauna, exclusiv treaba noastră. Dacă rămînem gravide, iar e treaba noastră, mai puțin atunci cînd suntem acuzate că am făcut copii ca să-l „prindem” pe x sau pe y. Am auzit și știu o mulțime de cazuri în care bărbatul a spus: ai rămas gravidă, treci și fă avort, eu nu vreau copii cu tine!, de parcă femeia aia a rămas însărcinată de una singură sau violîndu-l pe „dînsul”.
Am două fete pe care le iubesc ca pe ochii din cap. Nu exclud ideea să mai fac un copil. Oricînd s-ar fi întîmplat să rămîn gravidă de la 20 de ani încoace, nu aș fi luat o secundă în calcul posibilitatea unui avort. Fiindcă eram matură, pe picioarele mele, aveam mijloacele să cresc un copil. Ceea ce am și făcut. Să fac avort a fost și a rămas una dintre cele mai urîte traume ale vieții mele. Și motivul principal pentru care am făcut un copil atît de tînără, la 21 de ani neîmpliniți: îmi doream cu disperare să devin mamă.
***
Aveam cîțiva ani cînd mi-am dat seama că în familia noastră se întîmpla ceva grav. Eram o obișnuită a ascultatului pe la uși, căci am fost crescută în spiritul: copiii sunt tîmpiți și mici, nu trebuie să știe nimic, nu e treaba lor. Dar copiii nu erau atît de tîmpiți (they never are, noi suntem cei care îi desconsiderăm și rănim) să nu simtă că ceva critic se petrece. Așa că am devenit atentă, mai atentă. Știam că era un anume Ceaușescu și că nu aveai voie să-l vorbești de rău de față cu alții, că nu aveam voie să facem o mulțime de lucruri, iar în momentul în care am auzind șușotindu-se despre faptul că mama e gravidă, am auzit plînsete, sume de bani, îngrijorări, spaima să nu cumva să se prindă nimeni, am înțeles imediat ce se petrece. Mama urma să facă un avort, adică să scoată din burtă chestia aia care putea să devină un copil nou, iar dacă era prinsă, ea sau doctorul, puteau face pușcărie. Auzisem discuții despre babe care făceau avorturi la ele acasă, cu ace de croșetat, de femei moarte din cauza asta, așa că în ziua în care mama a plecat fără să-mi spună unde se duce, am murit puțin pe interior. Eram atît de supărată pe ea, pe toți cei din casă, mi-era așa de frică să nu moară mama și să rămîn doar cu tata cel agresiv, încît îi uram pe toți cu toată puterea celor cîțiva anișori. Mama s-a întors acasă, însă. Doctorul rezolvase problema. Anul ăla nu am fost la mare, nu am mai avut bani. Nu am știut niciodată mai multe, nu am vorbit, nu am cerut explicații, doar i-am urît pe toți în secret că m-au mințit și că din cauza lor nu am mai fost la mare.
Aveam 17 ani cînd am rămas eu însămi gravidă. Cu primul meu iubit, cu care am făcut, peste cîțiva ani, un copil. În anii 90, fetele de liceu, de licee bune, făceau avorturi pe bandă rulantă: nimeni nu știa nimic despre sex, despre protecție, nu exista educație, internet, metode contraceptive la îndemînă, cu părinții nu discutam astfel de subiecte, eram pe tărîmul necunoscutului absolut. Și mai erau multe cabinete de medici care practicau cu foarte mult aplomb, după atîția ani de prohibiție, chiuretajul. În sălile de așteptare, adolescente puhoi, care își așteptau rîndul la chiuretă, pe viu, să scape de rușinea care le-ar fi distrus viețile. Fiindcă asta s-ar fi întîmplat cu noi: am fi fost exmatriculate de la școală, aruncate în stradă de părinți, acoperite de rușine, stigmatizate. Douăzeci și ceva de ani mai tîrziu, într-o epocă modernă, spunem noi, tot prin asta trec fetele care rămîn gravide și țin copilul, deși sunt încă la liceu. Cunosc personal bine un astfel de caz: mama a dat-o afară din casă cînd a aflat că e însărcinată, ea și-a întrerupt școala și e ajutată de părinții băiatului să își crească copilul. Un caz norocos, de altfel, altele au ajuns să abandoneze copilul în maternitate. Nu am avut curaj să spun nimănui, așa cum nu spusesem nimic din ce mi se întîmplase grav. Așa cum nu spusesem, cu un an în urmă, că fusesem violată. Tot de groaza stigmei. O prietenă de-a mea, unul dintre cei mai disfuncționali adulți pe care îi cunosc, a fost luată, în aceeași vreme, de pe stradă, într-un oraș din sud, împreună cu o colegă cu care aștepta autobuzul din stație. Amîndouă au fost violate crunt, iar cealaltă, omorîtă sub ochii ei. Ea a scăpat, printr-o minune, însă acasă o aștepta o altă siluire: pînă a murit, tatăl ei i-a spus că e o curvă și că e numai vina ei că a fost violată, că din vina ei a murit colega ei și că i-a umplut în oraș de rușine, mai bine ar fi fost ucisă și ea. Nu s-a vindecat niciodată. E un om zdrobit. Iar asta era soarta noastră, a tuturor violatelor sau gravidelor, atunci. Asta mi-ar fi spus și tata, probabil. Așa că am tăcut și durut în mine, fără să las să se vadă nimic. Nici azi nu suntem prea departe de reacții de felul ăsta, din nefericire.
Îmi amintesc în amănunt durerea fizică, chiureta rîcîind în mine, fața medicului – același medic care se prefăcuse că o chiuretează pe o altă prietenă de-a mea, ca să îi ia banii, convins fiind că nu e însărcinată, însă ea chiar era și a descoperit asta la patru luni de sarcină, iar nenorocitul i-a pus viața în pericol și i-a întrerupt cu mari riscuri sarcina. Oricum, ar fi omorît-o taică-su la propriu dacă venea acasă cu burta la gură, alegerile pe care le avea de făcut erau de fapt non-alegeri. Dar mai mult îmi amintesc durerea din suflet, spaima, gîndul chinuitor că acolo în mine s-ar fi dezvoltat, altminteri, o viață. Medicul monstru mi-a spus că e băiat, în timp ce arunca o bucată de carne pe care o scosese din mine, la gunoi.
Am plîns înfundat luni întregi. Doi ani, nu m-am putut uita la femei gravide sau copii mici fără să mă sufoc. Din momentul ăla, am început să îmi doresc cu disperare un copil.
Și să citesc, să mă documentez, să înțeleg cum îmi funcționează corpul și să împărtășesc cu alte fete ca mine ce aflam. Am început să iau anticoncepționale, ca să nu mai ajung într-o asemenea situație vreodată. Cu toate pilulele luate, într-a doișpea, cu puțin înainte de bac, am rămas din nou gravidă. Am ales un alt medic la care să mă duc, o femeie de astă dată. Nici nu îmi trecea prin cap să mai ajung la chiuretă, aveam să țin copilul, să-mi dau bacul și să găsesc modalități de a-l crește. La ecograf, însă, s-a dovedit că era o sarcină compromisă. Am început să plîng și să o rog să evalueze șansele. Voiam copilul ăla, chiar dacă aveam doar 18 ani. Doctorița, rea ca o aspidă, m-a expediat scurt: dragă, nici vorbă să ții sarcina, e compromisă, uite aici cheag de sînge, ai luat anticoncepționale, vrei să faci un copil handicapat? Nu discut, vii să avortezi. Și m-am dus. Am stat jumătate de oră în fața cabinetului înainte, plîngînd și frîngîndu-mi mîinile, dorindu-mi să pot fugi și să fac altceva decît ce urma să fac. În cele din urmă, am intrat. M-a măcelărit cu bucurie, aproape. Cînd am scîncit de durere, cea mai cumplită, ascuțită, dintre dureri, mi-a retezat-o scurt: auzi, amorul ți-a plăcut, să nu aud pîs. Apoi m-a abandonat, cu pîntecele și sufletul golite, pe un pat dintr-o rezervă.
Cîndva, bunica mea mi-a povestit că a făcut vreo 13 avorturi. Așa era pe vremea aia, mamă, nimurui nu îi mai trebuia copii, cu ce să îi creștem, mamă, abia aveam ce mînca noi… Nu știu ce a simțit ea. Sau mama. Sau sutele de mii de femei care au trecut prin asta. Știu doar că pe mine m-a mutilat. Și că am vorbit tîrziu despre asta. Și că am fost tentată să fac și eu ca restul, să las gunoiul sub preșul unde l-am împins acum mulți ani, să mă prefac că nu știu despre ce e vorba, decît din citite și auzite. Însă mă doare prea tare fiecare discuție în care se aruncă statistici, cifre, păreri tăioase pro sau contra, dezbateri de idei goale de conținut, fără să-și pună nimeni problema că discută de fapt suflete zdrobite, povești grele, nuanțe dureroase, traume și enorm de multă suferință, de cele mai multe ori bine ascunsă.
Și apoi, am decis să nu (mă) mai mint, să nu ascund, să îmi asum totul, pînă la capăt.
Fiecare dintre 30 de milioane de avorturi (dacă cifra e corectă) e o poveste a uneia dintre noi, femei în carne și inimă, unice, care am ales așa cum am putut și am știut mai bine, în funcție de contextul de viață al fiecăreia. Și care încă încercăm să ne iertăm.
Aș putea, în condițiile astea, să fiu pro-avort? Sau pro-viață? Cu vehemența celui care discută idei lipsite de emoții? Nu am cum. Fiecare poveste e unică, fiecare femeie își poartă propria cruce și ar trebui să aibă dreptul să aleagă. Ar trebui să aibă acces la educație, la suport, atunci cînd ajunge într-o situație limită, la terapie. Educația mi se pare, de departe, singura cheie potrivită.
Știu că mă expun scriind toate astea. Știu că e crud, dar e nevoie și de cineva ca mine, care să-și asume greșelile și durerile, la modul crud. Nu sunt mîndră de alegerile mele, dar sunt ale mele, aleg să nu fug de ele, ci să mi le asum. În speranța că cineva va învăța din ele. Și că vom alege tot mai puțin să fim ipocriți și să ne uităm în altă parte.
(din motive evidente, acest text, cu modificările aferente, a fost inclus în volumul Privind înăuntru)