M-am întîmplat zilele astea la niște întruniri, unele mai publice, altele mai private, și la fiecare ne-norocită dintre ele, că numai norocite nu au fost (every single fucking one of them, ar fi zis englezul), m-am trezit hipnotizată de haosul din mințile, gurile și graiul oamenilor. Am privit și ascultat năucită bulucul de vorbe cărora le dau drumul alandala din orificiul bucal, de parcă ele, vorbele, ar fi stat undeva îndesate, precum bășinile, să mă scuzați, și nu s-au mai putut răbda la un moment dat, s-au cerut afară deodată, precum pîrțurile din figura de stil anterioară. Fiindcă, să recunoaștem, oricît de delicate ființe am fi, pîrțul este o entitate cu energie și voință proprii, îl putem simți cînd vine, calcă totul în picioare, dar nu-l putem stăvili, ne face de ditamai rahatul. Iertată-mi fie comparația aromată cu miasme flatulente, însă pur și simplu este imaginea care îmi vine de fiecare dată în minte cînd oamenii se „scapă” vorbind. Ca și cum graiul ăsta, limba asta pe care ar trebui să o vorbim, nu siluim, nu ar avea niște reguli, ca și cum cuvintele ar putea fi folosite oricum, mutilate, schingiuite, aruncate, scuipate la întîmplare, în groapa comună a cuvintelor fără noimă.
Citisem undeva că diferența dintre oamenii obișnuiți și scriitori este ordinea în care așază cuvintele. Extrapolez și zic că diferența dintre analfabetul funcțional, adică 80% din populația României, unii oameni cu diplome, doctorate șamd., și omul cu un minimum de respect față de limba în care trăiește și se exprimă, e aceeași. Tot ordinea în care așază cuvintele. Și un număr considerabil de cuvinte în plus sau minus în tărtăcuță.
Fiecare șuvoi de vorbe, țîșnit din guri indiferente și nesimțitoare, care fracturează gramatica și ortoepia limbii române, pe mine mă lovește dureros în plexul solar. Întîi începe cu vertij și senzație de greață, apoi durerea se localizează în stomac. Îmi vine să țip cum face Robert Downey Jr. în Natural Born Killers: stop, stop, stop! This is a fucking joke, right?! Să le îndes cuvintele înapoi pe gît, cu forța, pînă vomită ortografie și sintaxă.
Atunci îmi doresc să fiu infirmieră în spitalul cuvintelor bolnave. Îmi imaginez unul mare, uriaș, cu secții pentru fiecare tară: stîlcitele, infestatele, septicele, pierdutele, privatele de sens, folositele anapoda, clișeizatele, abuzatele. Să le oblojesc pe fiecare în parte, să le pun atele, să le operez pe cele grav rănite, să le fac terapie, să le strîng în brațe. Să le dezinfectez de gurile prin care au umblat și care le-au dezabuzat. Să le veghez cu respect recuperarea și apoi să le dau drumul înapoi în lume, vindecate, conștientă fiind că vor redeveni victime neputincioase în gurile abuzatoare. Nu aș vrea să fiu un cuvînt uzual și să nu pot alege cine să mă mestece în gura-i pestilentă și apoi să mă scuipe, indiferent, afară. Să nu exist în lipsa celui care mă folosește și să nu fie alegerea mea care îi e soiul, să fiu aruncat la întîmplare. O, nu aș vrea să fiu nici un neologism, confiscat de guri prețioase și snoabe, adesea confundat sau neînțeles, să mă-nșir în fraze fals savante, care să acopere lipsa de miez și de sens. Aș vrea, poate, să fiu un cuvînt vechi, uitat deja, scos din uz, lăsat să se prăfuiască în muzeul-cimitir al cuvintelor, acolo unde se duc cuvintele care dispar. Un cuvînt cu parfum și atitudine, elegant – deși demodat, desuet, obsolet, pe care să-l descopere din cînd în cînd doar cîte un pasionat al limbii, și să se lase vrăjit de mine, să se îndrăgostească și să mă păstreze și presare ca pe un condiment rar și scump.
Eram mică de tot cînd am învățat versurile: limba noastră-i o comoară/ în adîncuri înfundată/ un șirag de piatră rară etc. Le-am memorat fără să mă gîndesc cu adevărat la înțelesul lor, atît de bine încît le știu și acum. Nu însemnau nimic pentru mine. Habar nu aveam atunci că mă voi îndrăgosti fără speranță de cuvinte, că o să le văd exact așa: ca pe niște pietre rare, chihlimbare și lapislazuli, smaralde și rubine, diamante și safire, jad și topaz, ametiste, opale și granate, ele însele cu denumiri atît de frumoase încît îți pot răni inima. Că le voi rosti și scrie cu pioșenie, o evlavie aproape religioasă, cu umilință și recunoștință, cu smerenie. Că mă vor uimi cînd le voi găsi înșirate ca niște mărgăritare în cărți, că îmi va sălta inima cînd altcineva va ști să le așeze uimitor unele lîngă altele în feluri care îmi stîrnesc admirația și invidia. Că mă voi închina la versuri sau fraze, voi rămîne mesmerizată ca în fața unui peisaj uimitor în fața unor pagini scrise uimitor de cineva cu un simț extraordinar al limbii… Că mi se vor înfige în creier așchiile ascuțite ale limbajului de lemn ignobil, că voi simți fizic durerea lor de vorbe torturate. Că voi întîlni personal oameni ca ăsta, care mă vor speria grozav și față de care voi simți impulsul să-i privez de dreptul de a mai folosi vreodată limba. Că voi simți furie, revoltă, scîrbă, indignare și o nevoie imperioasă de izolare și primenire. Că totul mi se va părea golit de sens atunci cînd este exprimat într-un limbaj aproximativ, imperfect. Că voi considera asta lipsă de iubire de sine, ca să nu mai vorbesc de țară, lipsă de igienă mentală, trădare chiar. Că voi iubi și detesta oamenii în funcție de cît de prolix, neîngrijit, dezarticulat sau dimpotrivă vor scrie sau vorbi. Că voi fi vinovată de toate astea și de multele altele asemenea în plus.